Blog Archive

cauta in blog

December 17, 2012

alegeri 2012

mai sunt 15 minute pana la catastrofa.
avem asa:

REFERENDUM 2012 REZULTATE FINALE. 

Participarea la referendum a fost de 46,24%, iar dintre alegători, 87,52% au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, iar 11,15% s-au pronunţat împotrivă, potrivit rezultatelor finale ale referendumului din 29 iulie.

Biroul Electoral Central a anunțat rezultatele finale. 
La alegerile de duminică, 9 decembrie, USL a câștigat 60% din voturi, iar ARD 16%. Prezența la urne a fost de 41,76%.

deci.
esti presedinte nesustinut parlamentar - referendumul din vara. partidul/alianta pe care o girezi este moarta in papusoi - alegerile din iarna. il faci pe ponta cretin cu acte (corect). dar interesul national iti impune sa-l desemnezi??? NU. ESTE ABSURD. asa ceva eu nu voi accepta niciodata. pentru ca si matematic dar si moral este halucinant.
  nu poti avea o putere, P1, si sa folosesti puterea P2 care este mai mica decat P1. puterea ta, domnule presedinte este P1, adica aia care te plaseaza unde esti. daca folosesti P2 rupi masina.
concluzie: demisia sau spitalul de nebuni.

December 14, 2012

decizie

am facut un tur printre programele TV instalate si am luat decizia de a scoate toate posturile de stiri. am oprit doar TVR1, ca tataie.

December 10, 2012

Update - popoarele gresesc?

Update:
articole in plus pe aceasta tema:
E poporul defect sau elita stupidă? de Sorin Ionita
Discursul normativ la romani. Nu certati poporul! de Ciprian Ciucu


a aparut recent, si s-a dezvoltat, o idee interesanta. Popoarele pot gresi?
in Revista 22,
Dragos Paul Aligica  are un aricol POPORUL, IN INTELEPCIUNEA SA. SFARSITUL UNUI MIT NATIONAL
Andrei Cornea, Greşesc popoarele? (Răspuns doamnei Carmen Muşat)
in Observator Cultural,
Carmen Musat, Modestă propunere si „Trubadurii despotismului“.


ideea e ca intelectul nu se poate acomoda cu realitatea. cu natura. cu omul. judecatile morale nu duc la nimic bun si asta inca nu au priceput-o intelectualii. este dezolant sa inveti atata si sa vezi ca un mucos iti schimba viata cat ai clipi.
eu nu stiu daca popoarele pot gresi, eu cred ca nu se poate aplica aceasta norma etica (?) unui popor, unei comunitati atat de complexe. poti spune ca un grup de oameni poate gresi dar doar in functie de o morala a unui alt grup de oameni. instanta suprema ar fi grupul numit Sfanta Treime fata de care s-ar masura derapajul observat.
dar un popor nu poate gresi decat fata de un alt popor, sau grup de popoare, sau fata de un angajament pe care si l-ar fi luat fata de un status oarecare.
intelectualii pro-occidentali spun, de fapt, ca poporul roman a gresit fata de "valorile" civilizatiei vestului. dar de aici pana la a face o judecata absoluta...
in plus, eu cred ca intelectualii dispretuiesc popoarele, realitatile, bubele, bolile. nu ca ar trebui sa le iubeasca neconditionat, dar eu cred ca ei dispretuiesc natura. si de asta vor sa o modifice prin stiinta si mai ales prin educatie. cumva, intelectualii sunt de stanga, intelectul este de stanga (iata cum am devenit inchizitor in doar 10 fraze). dar oricat ar parea de paradoxal, un intelectual are mari probleme in a se lipi dreptei reale (si nu dreptei stangii). cum sa fi de dreapta fara sa fi monarhist, cum e Biserica; cum sa fi de dreapta fara sa fi uimit de Providenta, care tine Biserica; cum sa fi de dreapta fara sa fi adorator al Maicii Domnului, care e Biserica?
despre socialisti, numai de bine... au venit la putere, vor in continuare putere, vor fi striviti de putere, vor demola cu putere si vor muri fara putere neintelegand in vecii vecilor ce e puterea.
citesc, re-citesc Rozanov. ce zice el despre socialisti: // ...cand intalnesc un om cu "interes social", nu inseamna ca ma plictisesc, nici ca ma dusmanesc cu el, ci, pur si simplu, mor langa el. Ma dizolv: nici spirit, nici vointa, nici cuvinte, nici suflet. Sunt mort... De ce ma inec cand se vorbeste despre "viata sociala"? E ca si atunci cand se vorbeste de migratia stancutelor. "Au zburat spre nord, au zburat spre sud". - Ah, zburati, dragutelor, unde va place, ce treaba am eu?
"Oamenii se indreapta spre anumite scopuri" Dar ei stiu ca orice "merge" este obligat de "cale", iar nu de cei ce "merg".//


December 9, 2012

alegeri 2012

am imbatrinit. nu doar buletinul imi arata asta ci mai ales voluptatea pe care o simt in ziua unui vot. am plecat sa votez si am votat cu o placere aproape bolnavicioasa. vorbeam singur prin ploaie in drum spre urne si la inapoiere. parca ma duceam la un miting anticomunist prin anii 90. imi venea sa cant, sa sar, sa huidui. se spune ca politica se face rational si nu senzitiv. pe principii adica.
ok. am un principiu infailibil: JOS COMUNISMUL, JOS ILIESCU! nu pot gresi, nu am dileme.
si inca ceva. imi spun ca daca Basescu il pune pe Ponta prim-ministru eu am terminat-o cu el. apoi stau si ma gandesc ca este IMPOSIBIL sa pui prim-ministru pe cineva pe care l-ai facut prost, pisicut, cinic, mitoman, bolnav.
adica, daca USL castiga majoritar, Basescu (probabil dupa ce va incerca variante de guvern - desi eu nu cred) isi va da demisia. si asta pentru ca inca il cred normal la cap. printre putinii.
ce va urma dupa? probabil o fascizare a Romaniei. nu in sensul peiorativ-mediatic ci in sens cultural-politic. ne vom rupe, cultural si spiritual, in parti mai mult sau mai putin definite. vor aparea mai clar si mai asumat tendinte si vointe ireconciliabile (in UE asta se intampla deja desi nu se recunoaste; la noi inca e ciorba).

alegeri 2012 sau Ana lu' Manole vrea sa voteze

cine voteaza cu USL? pensionarii si cei ce vor sa li se dea. comozii adica. adica cei ce nu vor sa se murdareasca pe papuci. mica burghezie comunistoida.
daca altfel nu se poate atunci sa-l invocam pe Manole, Mesterul Manole. si asta pentru ca daca Ana ajunge la vot va fi pusa in zid. deci:
..........
- Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa facă pâraie,
Sa curgă şiroaie,
Apele să crească, 

.............
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Şi curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Şi îmflă şiroaie.  

...iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
- Suflă, Doamne,-un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne, 

................
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Şi sufla un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munţii răsturna,
 

December 5, 2012

November 26, 2012

un film fabulos - En kongelig affære / A Royal Affair

un film En kongelig affære (2012).
despre iluminism, politica si amor. banal pana disperare. insa privit cu suficienta cultura istorica ne infatiseaza un adevar crunt. anume ca rationalismul, iluminismul, socialismul, comunismul, emanciparea nu este altceva decat O REPREZENTATIE, un spectacol pe care diavolul o da pe scena lumii. neintelegand nimic din iconomia Treimii face si desface doar pentru a inghiti timpul si pe cei ce se agata de timp. filmul arata, eu cred ca fara voia autorului, mecanica REPREZENTATIVITATII care este mania socialismului soteriologic: vreti nu vreti noi va facem fericiti si chiar daca nu sunteti fericiti, noi suntem pe scena si ne fandosim prezentandu-va iubirea noastra pentru voi; o iubire care devine sabie in orice moment in care REPREZENTATIA este pusa in pericol.
da, o lucrare care mi-a dezvalui ce inseamna socialismul/ comunismul: O REPREZENTATIE LUCIOASA plina de umori calde care se racesc rapid. de aceea cred ca o critica a comunismului nu poate fi facuta decat dpdv estetico-teologic, si nu politic/moral/filosofic.
si o recenzie cel putin tampa, ca sa nu spun mai urat Răzbunarea Istoriei - En kongelig affære / A Royal Affair. 
alta, calpa: Repetiţie daneză pentru Revoluţia Franceză - En kongelig affære / Afaceri regale

groaznic sa ai o cultura din care componenta teologica lipseste cu desavarsire.

November 12, 2012

hannah montana

Copiii nostri au crescut cu Hannah Montana. Educativ si duios, spun unii. Daca spui vreun cuvant contra, ce auzi: hai ma ca exagerezi. Ceea ce nu poti spune ca se fereste sa faca Miley Cyrus in clipul urmator.
Asa ca ce sa zic, Disney Channel a ajuns o scoala a exchibitionstilor metrosexuali.




November 9, 2012

Îngerii neamurilor sau dimensiunea teologico-politica a angelologiei



Pentru ca subiectul acesta este de interes prietenesc am pus aici un articol scris de  Bogdan Tataru-Cazaban  ce desfasoara suficient problematica teologiei-politice dpdv al angelologiei. Am facut asta pentru a ridica putin nivelul discutiei si al cunoasterii subiectului despre care se tot discuta. Aparut in cartea
Teologie si politica:
de la Sfintii Parinti
la Europa unita
Volum coordonat de
Miruna Tataru-Cazaban
Editura Anastasia, Bucuresti,
2004, 364 p.

Va doresc vizionare placuta!


Poate ca nu s-a insistat destul asupra enormei deturnari care a facut din reprezentarea îngerilor o solutie compozitionala facila, menita sa indice cerurile si sa ne înduioseze deopotriva. Ceea ce arta religioasa, începând din Renastere, a retinut din efortul patristic si medieval de a sonda taina prezentei angelice nu poate sa nu provoace frustrari irecuperabile angelologului sau pur si simplu credinciosului care are o relatie proaspata si intensa cu lumea nevazuta. Îngerii urcând obositi scara lui Iacob în maniera scolii din Proventa (secolul al XV-lea), vâltorile de carne trandafirie în chip de coruri extatice din picturile lui Rubens, copiii cu aripi de fluturi, la Andrea Mategna, supusi parca în pofida lor unor acrobatii aeriene, euforia muzicala cereasca în viziunea lui Luca Signorelli, privirile furisate candid ale unor îngeri adolescentini din picturile lui Filippino Lippi, oboseala sagalnica a îngerilor de la picioarele Madonnei lui Rafael, sau îngerii bucolici care încing hore pe pajisti înflorite si ofera Pruncului Iisus, cu gesturi domestice, fructe îmbietoare, sunt greu de acceptat din perspectiva vreunui text important al traditiei crestine. Ei par a fi proiectiile unor reverii strict umane. În toate picturile amintite, se discerne o tendinta de a absorbi splendoarea uneori înfricosatoare a îngerului într-o risipa de pitoresc si decorativ. Functia angelica de a transmite voia lui Dumnezeu si de a-i manifesta maretia este surprinsa de acum înainte sub forma unei conversatii de salon si a perfectiunii somptuoase a faldurilor. Într-o lume atât de agreabila, uneori bucolica, ludica si nevinovata, nimic n-ar suna mai straniu decât un conflict. Si chiar daca am putea surprinde tensiuni, acestea ar fi rezolvate plastic prin jocul privirilor, prin mici contorsiuni studiate în detaliul lor anatomic; oricum, nimic grav nu ar reusi sa perturbe acest sentimentalism care pare sa fi cucerit cerurile...




1. Toma de Aquino: exista un conflict între îngerii pazitori?

La finalul sectiunii despre îngerii pazitori din Summa theologiae, bazându-se pe marturia profetului Daniel (10, 13) despre printul regatului Persiei care s-a opus douazeci si una de zile arhanghelului Gabriel, Toma de Aquino se întreaba daca putem totusi vorbi de un conflict la nivelul îngerilor pazitori. Dupa tipicul universitar al unei quaestio, el prezinta trei obiectii diferite: (1) biblica (cf. Iov 25, 2), potrivit careia în ceruri domneste pacea; (2) teologica: între îngeri exista doar iubire si dreptate; si (3) rationala: daca îngerii pazitori s-ar lupta între ei, atunci ar însemna ca un înger pazitor, care este bun, ar putea sustine ceva nedrept, altminteri nemaiexistând ratiunea conflictului. Or, un astfel de lucru nu poate fi acceptat. Raspunsul lui Toma porneste de la doua autoritati patristice. Pe de o parte, Ieronim sustinea ca printul regatului Persiei este un înger care se opunea rugaciunii lui Daniel, purtata de arhanghelul Gabriel, pentru eliberarea lui Israel. De ce? Pentru ca un print al demonilor îi ispitea pe unii dintre evreii din Persia, ceea ce constituia un obstacol în calea rugaciunii lui Daniel. Pe de alta parte, Sfântul Grigore cel Mare credea ca printul regatului Persiei este, de fapt, îngerul bun al acestui regat. Or, cum se face ca un înger bun se poate opune altui înger bun, mai precis arhanghelului Gabriel?

Pentru a decide în acest „conflict al interpretarilor”, Toma începe prin a spune ca judecatile lui Dumnezeu se aplica, prin actiunea mediatoare a îngerilor, diversitatii împaratiilor si oamenilor. Avem, asadar, o vointa unica si necontradictorie, ale carei expresii sunt misiunile angelice, iar pe de alta parte, în plan terestru, o ierarhie a meritelor, precum si diverse tensiuni. Îngerii nu sunt însa atoatestiutori; ei nu cunosc ordinea întelepciunii divine decât daca Dumnezeu le-o descopera. Din acest motiv, ei trebuie sa consulte întelepciunea lui Dumnezeu, sa i se adreseze neîncetat, sa o implore în contemplatie. Dar „în timp ce consulta vointa lui Dumnezeu cu privire la meritele contrare sau opuse (de pe pamânt), se spune ca [îngerii] se opun între ei; nu pentru ca ar avea vointe contrare (de vreme ce toti sunt de acord sa împlineasca voia Domnului), ci pentru ca lucrurile sunt contrare”. Asadar, contrarietatile angelice nu ar fi decât reflexul ratiunilor contrare ale lumii spre care se îndreapta mesagerii ceresti; nu am avea de-a face cu o opozitie misionara (care ar veni de sus), ci cu una speculara (de jos). Disponibilitatea desavârsita si diafaneitatea îngerilor sunt astfel perfect ilustrate: actiunea lor poarta în egala masura amprenta lucrurilor asupra carora intervine. Fiind fapturi de interval, îngerii transpun într-o temporalitate proprie problema deciziei privitoare la lucrurile care se petrec pe pamânt: ei transmit o vointa unitara pe care o aplica unor lucruri contrare. Nedumeriti, consulta din nou întelepciunea divina. În timpul acestui sfat ceresc, efectul actiunii lor, ca si cum ar fi vorba de o suspendare a deciziei, este contrariant pentru muritori: îngerii par a se lupta între ei!

Daca acesta este, schematic, scenariul tomist, ne ramâne sa ne întrebam despre ce este de fapt vorba. Doar despre o dificultate exegetica pe c are Toma o solutioneaza filosofic în spatiul finitudinii îngerului? Si daca ar fi doar aceasta, n-ar fi deloc putin. Dar îndreptându-ne atentia spre sursele patristice, nu numai spre cele invocate explicit de Toma, ci spre sursele problemei formulate de el, vom putea desprinde, dincolo de dificultatea exegetica, miza teologicopolitica a acestei chestiuni de angelologie.

2. Îngerii neamurilor: surse si ipoteze istorice

Problema îngerilor neamurilor are o istorie bogata, chiar foarte atragatoare pentru un istoric al religiilor, dar care nu-si pierde savoarea nici pentru un patristician.

Într-un articol al lui Ioan Petru Culianu, întâlnim precizari importante referitoare la tema noastra. Doctrina iudaica despre îngerii neamurilor dateaza din secolul al II-lea î. Hr. si are la baza exegeza unor pasaje biblice. O prima traditie se reclama de la Deuteronom 32, 8 (varianta Septuaginta), Întelepciunea lui Iisus Sirah si Cartea Jubileelor. O a doua traditie are în centru figura lui Mihail ca înger pazitor al poporului ales, si se întemeiaza pe 1 Enoh 20 si Daniel 10, 13-21 (în cartea profetului Daniel fiind si prima mentiune a lui Mihail din întreaga Biblie ebraica). Iar cea de-a treia traditie porneste de la Isaia 24, 21-2, si sustine ca un conflict se petrece pe pamânt ca efect al înfruntarilor dintre reprezentantii ceresti. În privinta traducerii în limba greaca a Deuteronomului, se stie ca unele manuscrise, ca si un fragment de la Qumrân, prezinta expresia „fii ai lui Dumnezeu” în loc de „îngeri ai lui Dumnezeu”, dupa numarul carora a fost împartit pamântul între neamuri, ultima lectiune fiind probabil o interventie teologica, ecou al unei traditii iudaice, formulata, de pilda, în Cartea Jubileelor 15, 31, potrivit careia acesti îngeri sunt spirite rele care deturneaza popoarele de la calea Domnului. Pe de alta parte, dupa W. Bousset, „ostirea cereasca” din Deuteronom 4, 19 si 17, 3 s-ar referi tot la îngerii neamurilor, însa I. Scheftelowitz considera ca pasajele biblice relevante din acest punct de vedere sunt doar Deut., 29, 25, Daniel 10, 13-20 si Sir. 17, 17.

În alt registru, Testamentum Nephtali leaga în mod clar risipirea neamurilor ca pedeapsa pentru înaltarea Turnului Babel de interventia celor 70 de îngeri trimisi sa învete pe oameni tot atâtea limbi diferite, ebraica ramânând însa limba poporului lui Dumnezeu. În Omilii la Numeri, Origen va prelua chiar aceasta doctrina.

Potrivit lui Erik Peterson, autorul faimoasei lucrari Monotheismus als politisches Problem, matricea doctrinei despre îngerii neamurilor este elenistica si se refera la modelul imperial în care îngerii neamurilor apar ca administratori ai lumii, idee care a avut o influenta semnificativa asupra iudaismului. Efectul însa nu a fost deloc în sensul lumii grecesti, ceea ce a complicat si mai mult lucrurile. Scopul teoriei elenistice era obtinerea unei paci imperiale prin propunerea unui model ceresc în care toate neamurile sa fie reprezentate egal la curtea lui Dumnezeu. În schimb, reactia iudaica la acest model de concordie si neutralitate religioasa a fost deosebit de ferma. Reprezentarea neamurilor de catre îngeri, sub privirile aceluiasi Dumnezeu, nu înseamna o împacare, ci sublinierea unei diferente calitative: Israel este poporul lui Dumnezeu, pe când celelalte neamuri au îngeri care sa le conduca. Astfel, în lumea iudaica, îngerii neamurilor dobândesc un chip mai degraba sumbru: sunt personaje conflictuale si nu mesageri ai armoniei. Ei se opun ca popoarele sa-i urmeze lui Dumnezeu, executa pedepsele, îi acuza pe evrei ca nu sunt, de fapt, deosebiti de ceilalti pentru ca nu asculta poruncile, se concureaza între ei în dobândirea proximitatii divine. Toate aceste trasaturi intra într-o relatie de reciproca rezonanta cu diferite forme de gnosticism, reusind sa aduca în sfera de responsabilitate a îngerilor dezordinea si raul lumii.

3. Traditia patristica

Îngerii nu sunt doar „cutia de rezonanta a Creatiei”, celebrând o cunoastere cosmica, ci si ecoul întregii teodramatici a mântuirii. Ei nu apar ca ornamentul inevitabil al întâlnirii cerului cu pamântul, ci participa cu nedisimulata prospetime la revelatia Întruparii, pe care o pregatesc, anuntând-o si asteptând-o, de care se bucura fraternizând cu oamenii si în orizontul careia îsi vor împlini toate slujirile. Origen ne spune ca „atunci când îngerii L-au vazut pe stapânul ostirilor ceresti salasluindu-se pe pamânt, ei si-au urmat Domnul pe calea pe care El o deschisese, ascultând de voia Celui care îi trimite sa-i pazeasca pe cei ce cred în numele Sau. (...). Ei au marturisit ca-L slujesc pe Fiul lui Dumnezeu si si-au spus între ei: daca El a coborât în trup, daca El a luat un trup muritor, daca a suportat crucea si a murit pentru toti oamenii, cum stam noi fara sa facem nimic?! Sa coborâm, deci, îngeri, cu totii din cer. Si astfel s-a facut ca multime mare de cete îngeresti laudau si-L slaveau pe Dumnezeu (cf. Luc. 2, 13) când Hristos S-a nascut. Totul este plin de îngeri”. Între acesti fara de numar „initiati ai Întruparii”, asa cum îi numeste Sfântul Grigore din Nazianz, îngerii neamurilor executa propria lor partitura: exilati parca la marginea istoriei poporului ales, în care intervin doar în momente de criza, ei îsi primesc rasplata smeritei lor slujiri revenind glorios o data cu bucuria Nasterii Fiului lui Dumnezeu si primind, dupa Sfântul Ioan Hrisostom, sa fie înlocuiti de îngerii pazitori ai celor care cred în Hristos.

Dar pâna la întemeierea Bisericii, îngerii carora Dumnezeu le-a încredintat popoarele au sarcina de a le proteja si calauzi spre adevar. Altfel spus, potrivit Parintilor si scriitorilor din primele secole, care adopta învatatura despre îngerii neamurilor ca pe un dat al revelatiei, misiunea angelica este mai curând decât „politica” una de revelare cosmica si culturala a lui Dumnezeu.

Daca pagânii participa într-un anume fel la planul divin, aceasta se datoreaza actiunii protreptice a îngerilor care lasa „vestigii” de adevar oriunde se manifesta. Astfel de „urme” angelofanice au în chiar miezul lor promisiunea lui Dumnezeu de a chema neamurile la mântuire prin participarea directa la adevarul deplin, descoperit o data cu Întruparea Fiului Sau.

Aspectul dominant al actiunii îngerilor calauzitori ai popoarelor ramâne revelatia cosmica a lui Dumnezeu, pe care Parintii Bisericii o pun în legatura cu marturia Sfântului Pavel din Epistola catre Romani, I, 23-24.

De la Clement pâna la Dionisie se afirma ca popoarele au primit o buna calauzire atunci când îngerii le-au facut sa priveasca cerul pentru a obtine intuitia Creatorului: „Da, vor fi judecati si aceia care nu se vor întoarce de la închinarea la stele la închinarea Creatorului universului. Ca aceasta cale le-a fost data neamurilor, ca prin închinarea la stele sa se urce la închinarea lui Dumnezeu”. Eusebiu sustine si el functia anagogica a contemplarii cerului: „Acesti îngeri [ai neamurilor], conducatori si pastori, au considerat ca oamenii care nu erau capabili sa contemple cu mintea invizibilul, nici sa se înalte la el, din cauza slabiciunii lor, se cuvine sa priveasca spre cele ce se vad pe cer, soarele, luna, astrele.” Pentru Clement Alexandrinul, si filosofia greaca, asemenea Legii celei vechi, este efectul medierii angelice: „Domnul este Cel care a dat elinilor filosofia prin îngerii sai slujitori. Ca printr-o porunca dumnezeiasca si veche îngerii sunt împartiti pentru purtarea de grija a fiecarui neam. Dar partea Domnului este slava celor credinciosi”. Facând un comentariu la pasajul din prima Epistola catre Corinteni despre cele trei întelepciuni: a lumii, a stapânitorilor acestei lumi si a lui Dumnezeu, Origen propune o cartografie a întelepciunii printilor acestei lumi printre ale carei angelofanii culturale, pe lânga „teologiile” grecilor, se afla filosofia secreta si oculta a Egiptului, astrologia caldeeana si cunoasterea indiana care tinde spre realitatile înalte. Dar aceste forme de cunoastere prezente în lume înaintea venirii lui Hristos nu sunt deloc lipsite de ambiguitate întrucât apartin stapânitorilor acestei lumi, figuri ambivalente chiar daca angelice. În vreme ce întelepciunea lumii cuprinde, de fapt, instrumentarul oferit de paideia elenistica, neutra sau ineficace spiritual, întelepciunea stapânitorilor acestei lumi consta într-o pluralitate de opinii care va intra în conflict cu revelatia Dumnezeului întrupat. Aceasta opozitie nu se datoreaza totusi relei credinte a posesorilor întelepciunii mundane, ci incapacitatii lor de a se detasa de convingerea ca detin adevarul: „Cred ca asa fac si stapânitorii acestei lumi, lume în care anumite puteri spirituale au primit în parte stapânirea peste anumite popoare numindu-se astfel stapânitori ai lumii acesteia.” Însa diagnosticul de eroare involuntara pus principilor angelici ai lumii pare a fi contrazis, pe aceeasi pagina, de învinuirea lor de a fi concurat la rastignirea lui Hristos. Solutia pe care o ofera exegetii lui Origen consta în detectarea a cel putin doua traditii prezente în opera sa, dintre care una vede în îngerii neamurilor fapturi binecuvântate, pe când cealalta priveste interventia lor „civilizatoare” ca fiind de natura demonica, o transgresare a tipurilor de cunoastere care se va prelungi în istoria umanitatii prin actiunea înversunata a îngerilor cazuti de a perverti neamurile. Un ecou patristic al acestei viziuni întâlnite, de pilda, în I Enoh, este un text al lui Tertulian: „Dar daca aceiasi îngeri [pacatosi] care ne-au facut cunoscute si materialele de acest fel, si splendorile lor – vorbesc de cele din aur si pietre pretioase – si ne-au încredintat mestesugurile lor, ne-au facut cunoscute chiar – între altele – fardul de ochi si vopselele pentru vesminte, [daca îngerii acestia] au fost condamnati de Dumnezeu, cum relateaza Enoh, în ce mod ne vom face noi placuti lui Dumnezeu, bucurându-ne de lucrurile acelora care astfel au provocat mânia si pedeapsa de la Dumnezeu?”. Revenind la Origen, în textele sale întâlnim deopotriva îngeri buni si rai care influenteaza popoarele, dupa cum nici îngerii buni nu sunt întotdeauna la înaltimea misiunii: asa cum am spus deja, ei se pot însela în materie de fizica sau teologie, fara sa vrea, si, asemenea demonilor, sa le întinda oamenilor o cursa. Exista însa, în interpretarea origeniana a textelor profetice, o corelatie strânsa între actiuni sau figuri politice rele si puteri malefice care guverneaza, prin ele, colectivitati întregi, astfel încât planul terestru al confruntarii are în spate un conflict nevazut. Ceea ce nu înseamna ca popoarele sunt lasate exclusiv în deruta indusa de îngerii rai, pentru ca „fiecare înger ofera [Domnului] roadele Bisericii sau ale neamului pe care l-a primit în grija”. Or, tocmai datorita acestei lucrari de cultivare spirituala a comunitatii, îngerii pot fi numiti printi ai neamurilor, iar Hristos, stapânind peste ei, „Împarat al împaratilor” sau „Domn al domnilor”. În acest fragment, apare cu totul interesant faptul ca îngerii-gradinari ai comunitatilor etnice sau ecleziale (asupra acestei relatii vom reveni), asadar îngerii etnarhi sunt vazuti în raporturile lor de ofranda cu Marele Preot-Hristos si cu levitii-puterile spirituale inferioare. Actiunea lor se rasfrânge asupra întregii lumi nevazute care participa ierarhic la eficacitatea ei. În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare va vorbi despre superioritatea îngerilor neamurilor în ordine cereasca întrucât au în grija comunitati. Dar ne putem întreba, în mod legitim, cu cine vorbesc acesti îngeri? Cum influenteaza ei popoarele, cum actioneaza ei în lume? Dupa Clement, ei se adreseaza mai ales conducatorilor si pedagogilor: „Îngerii au în paza lor popoarele si orasele; poate ca unii îngeri sunt rânduiti si pentru paza unor oameni. Pastorul se îngrijeste de fiecare oaie, dar grija lui Dumnezeu este mai mare mai ales fata de acei oameni care sunt cu firea deosebiti si care pot sa fie de folos multimilor. Acestia sunt conducatorii si pedagogii; prin acestia se arata lamurit lucrarea proniei ceresti când Dumnezeu vrea sa faca bine oamenilor”. Ideea primeste la Dionisie o întemeiere ontologica: potrivit legii medierilor angelice, îngerii nu comunica direct decât cu primul ordin al ierarhiei umane, format din mari preoti, profeti, apostoli, episcopi sau conducatori. Prin ei se exercita influenta divina. Însa exista si o tensiune între actiunea îngerilor de calauzire a oamenilor spre Dumnezeu, tinând seama de posibilita tile lor, si popoarele care „pot rezista influentei lor benefice si se pot sustrage calauzirii lor”: „Nu trebuie învinuite dreptele calauziri ale îngerilor pentru ratacirea celorlalte neamuri spre zeii care nu sunt, ci acelea însele au cazut de la dreapta urcare spre Dumnezeu, prin abaterea lor sau prin iubirea de sine, prin îndrazneala si prin închinarea acordata pe masura lor celor socotiti de ei zei”.

Aceasta cadere de sub ocrotirea îngerului etnarh, din vointa libera a omului care îndrazneste nemasurat sau se îndragosteste de sine, dar pe care Teodoret al Cyrului nu ezita sa o puna pe seama prostiei, se numeste idolatrie: oamenii si popoarele în întregul lor nu mai urmeaza intentiei anagogice a îngerului, nu se mai lasa purtati de promisiunea mesagerului, ci se blocheaza în câte o etapa a parcursului, încep sa adore manifestarile angelice, spre nelinistea celor buni si la încurajarile frenetice ale îngerilor rai. Eusebiu de Cezareea considera idolatria ca pe o „superstitie recenta, straina credintei celor vechi” care traiau întro familiaritate cu puterile spirituale. Or, daca îngerul indica treptele unei ascensiuni, orice încremenire este si o eroare de perspectiva asupra naturii sale: refuzândui lucrarea, intri sub stapânirea îngerilor cazuti. Astfel, libertatea umana are ecou în planul razboiului angelic, riscând prin cresterea idolatriei un grav dezechilibru de forte în favoarea celor rai. În ajunul venirii lui Hristos, oamenii sufereau împreuna cu îngerii trimisi sa-i calauzeasca; primii se adânceau în refuzul bunei calauziri, ceilalti, slabiti si oarecum debusolati, daca nu se retrageau în administrarea cosmosului vizibil, lucrau cu o eficacitate mult diminuata. „Pentru cei carora le fusesera încredintati oamenii si tinuturile, mare bucurie a fost venirea lui Hristos în lume. Dar si mare sprijin pentru îngerul care guverna Egiptul, caci venirea Domnului avea sa le permita egiptenilor sa devina crestini. De mare folos a fost si pentru toti ceilalti îngeri care se ocupau de diferite tinuturi, de pilda pentru pazitorul Macedoniei (...). Nu se cade sa credem ca doar îngerii rai au condus destinele fiecarui tinut si ca aceste tinuturi sau regiuni nu au si îngeri buni care sa le calauzeasca.” Dar ceea ce pentru unii era prilej de bucurie, pentru ceilalti era începutul mâniei: „Hristos (...) provoaca îngerilor mânia luândule puterea si stapânirea pe care le aveau peste neamuri.”




4. De la teologie politica la ecleziologie

Fara sa ocolim diferentele existente între textele patristice sau dualitatea, anterioara lui Origen, a traditiei referitoare la îngerii neamurilor, credem ca misterul lor poate fi surprins prin trecerea de la pluralitatea conflictuala a lumii de dinaintea venirii lui Hristos la unitatea în Biserica, ceea ce nu înseamna nici anularea diversitatii, nici instalarea definitiva a unei paci pamântesti.

Semnificatia teologico-politica a îngerilor neamurilor este dubla: pe de o parte, ei sunt chipul teologic al unei pluralitati culturale si religioase, care ridica în disputele Parintilor cu reprezentantii lumii pagâne problema unitatii providentelor regionale exercitate prin îngeri; pe de alta parte, ei sunt chipul politic al diversitatii organizate a lumii. Ce efect are venirea lui Hristos asupra acestei duble functii angelice? Cum se rasfrânge noua creatie asociata Întruparii asupra îngerilor neamurilor? Pentru J. Daniélou, care completeaza viziunea lui E. Peterson, acesti îngeri se afla în centrul raportului dintre Împaratia actuala a lui Hristos si diferitele organizari politice de pe pamânt, dintre comuniunea în Duhul trimis la Cincizecime ca restaurare a unitatii pierdute dupa Babel, si diversitatea culturilor, limbilor sau a popoarelor. Varianta teologico-politica a lui Eusebiu de Cezareea consta în abolirea functiei de reprezentare si calauzire proprie puterilor spirituale asupra popoarelor odata cu instaurarea în unitatea politica a imperiului a pacii mesianice. Într-un alt contex, Origen ezita în a vedea unitatea lumii altfel decât eshatologic, pregustata însa eclezial. Daca îngerii s-au bucurat la Nasterea lui Hristos, atunci înseamna ca s-au supus planului de restaurare a întregii creatii prin Biserica – noul cosmos, unde diferentele sunt absorbite sau asumate, dar nu anulate în concretetea lor uneori dureroasa. În câteva locuri, Origen pune într-o legatura semnificativa pe îngerii-pastori ai neamurilor cu oamenii-pastori ai bisericilor. Avem astfel o pluralitate ecleziala care corespunde unei diversitati deja existente. Am putea vorbi chiar de un transfer sau de o deplasare de perspectiva de la misiunea îngerilor neamurilor la misiunea conducatorilor bisericilor: sprijinul acordat o data cu Nasterea Sa celor dintâi se înnoieste neîncetat în cel de-al doilea caz. Într-un pasaj care dezvolta ideea, traditionala în Biserica primara, a existentei celor doi îngeri, unul bun si celalalt rau, pentru fiecare om, Origen o aplica si provinciilor lumii, dar trece aproape imperceptibil de la îngerul bun al Efesului, care trebuia sa lupte împotriva celui rau, la îngerul bisericii din Efes, pentru a reveni apoi la îngerul care purta de grija egiptenilor chiar si în situatii spirituale disperate. Interpretarea urmatoare este, speram, elocventa: „Astfel, toate neamurile au dat un numar mic de prozeliti, gratie lucrarii îngerilor carora le-au fost supuse. Dar acum popoare de credinciosi vin la credinta în Iisus, iar îngerii carora le-au fost încredintate Bisericile, întariti prin prezenta Mântuitorului, conduc prozelitii în numar mare pentru a aduna pe întreg pamântul comunitati crestine.” Or, fiecarui înger al Bisericii, gradinar nevazut, îi corespunde în plan uman episcopul – îngerul vizibil: o relatie permisa de exercitarea aceleiasi functii sau de participarea la aceeasi lucrare – a veghea comunitatea cu ochii trupului sau ai mintii, idee care va avea ecou la Eusebiu, Hilarius, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore din Nazianz sau Ambrozie. Dar aceasta grija spirituala nu înseamna doar protectie si cultivare, ci si ofranda. „Câmpul îngerilor este inima noastra. Fiecare înger ofera lui Dumnezeu roadele câmpului pe care îl cultiva.” Atentia îngerului este totala; impresionat de noutate, el poate alege chiar o idee din cele spuse de predicator spre a o oferi Domnului. Fara a putea dezvolta aici receptarea acestor aspecte ale hermeneuticii origeniene în scrierile Sfintilor Parinti, le propunem ca punct de sprijin preliminar pentru a ilustra tipul nou de slujire a îngerilor în Biserica, unde veghea lor nu mai este premergatoare ci liturghisitoare, unde sunt chemati ca „prieteni ai Mirelui” sa se întreaca cu oamenii în a-L slavi pe Dumnezeu.

* Articol aparut în Teologie si politica. De la Sfintii Parinti la Europa unita, volum coordonat de Miruna Tataru-Cazaban, Anastasia, 2004.

Nota: Cu acordul autorului, notele acestui articol au fost eliminate (red.).

November 8, 2012

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

October 27, 2012

un premiul nobel de demult

cum Mircea Cartarescu a trecut si anul acesta pe langa  1 000 000 de euro ma vad nevoit sa va aduc la cunostinta un alt scriitor ce a castigat acest premiu. e vorba de Władysław Reymont.
am citit de curand romanul "Taranii". patru volume: toamna, iarna, primavara, vara. remarcabila lucrare. razboi si pace, suferinta si bucurie, betii crunte (doar sunt polaci), femei frumoase, adultere, crime, lapidari, barfe ce se lasa cu ochi scosi, bani ascunsi in grau, morari, fierari, jandari, berze domesticite si caini zdrobiti, multa credinta si multe povesti.
nu stiam ca Iisus a avut un caine pe care-l chema Burek.

September 29, 2012

social-ism

Am mai descoperit un bastion al socialismului. Revista Ideea. Articole cu si despre societate. Nu despre socialism. Acum se zice societate. Realism social nu realism socialist. Insa dogmele sint aceleasi. Spuse creativ nu in limbaj de lemn. Asa, ca de la Romain Roland incoace: teatrul este un bastion al societatii militante. Nu mai avem proletari? Gresit. Au evoluat. Artistii (elita) tin cu drag la "gunoaie". Avem si noi acum pauperii nostri, coane! Sa ne traiasca!
Un articol, de exemplu:

Al patrulea stadiu: teatrul ca discurs
George Ikishawa obișnuia să spună că teatru burghez e teatrul încheiat. Burghezia știe deja cum e lumea, lumea ei, și e capabilă să prezinte imagini ale acestei lumi complete, încheiate. Burghezia prezintă spectacolul. Pe de altă parte, proletariatul și clasele oprimate încă nu știu cum va fi lumea lor; prin urmare, teatrul lor va fi repetiția, nu spectacolul încheiat. Acest lucru e foarte adevărat, deși e la fel de adevărat că teatrul poate prezenta imagini ale tranziției.
Am putut să observ adevărul acestei viziuni în timpul tuturor activităților mele de la teatrele populare din atîtea și atît de diferite țări din America Latină. Publicul popular e interesat de experimentare, de repetiții, și are oroare de spectacolele „închise“. În aceste din urmă cazuri, el încearcă să intre în dialog cu actorii, să întrerupă acțiunea, să ceară explicații, fără să aștepte, politicos, sfîrșitul piesei. Contrar codului manierelor burgheze, codul popular permi­te și încurajează spectatorul să pună întrebări, să dialogheze, să participe.
Toate metodele pe care le-am discutat sînt forme ale unui teatru-repetiție, și nu ale unui teatru-spectacol. Știm cum vor începe aceste experimentări, dar nu și cum se vor sfîrși, fiindcă spectatorul e eliberat de lanțurile sale, joacă, în sfîrșit, și devine protagonist. Pentru că răspund adevăratelor nevoi ale unui pu­blic popular, ele sînt practi­cate cu succes și cu bucurie.
Însă nimic din toate acestea nu interzice audienței populare să practice forme mai „încheiate“ de teatru. Și în Peru au fost folosite cu mare succes multe forme dezvoltate înainte în alte țări, mai ales în Brazilia și Argentina. Printre aceste forme se numără:
Teatrul de ziar. A fost dezvoltat inițial de Grupul Nucleu al Teatrului Arena din São Paulo, al cărui director artistic am fost pînă cînd am fost forțat să părăsesc Brazilia. Constă în cîteva tehnici simple de transformare a știrilor cotidiene sau a altui material nondramatic în performanțe teatrale.
Simpla lectură: știrea e citită prin îndepărtarea ei de contextul ziarului, din formatul care o face falsă sau tendențioasă.
Lectura încrucișată: două știri sînt citite în formă încrucișată (alternantă), una punînd-o în lumină pe cealaltă, ex­pli­cînd-o, conferindu-i o nouă dimensiune.
Lectura complementară: se adaugă știrii date și informații omise în general de ziarele claselor conducătoare.
Lectura ritmică: pentru un comentariu muzical, știrea e citită pe ritm de samba, de tango, cînturi gregoriene etc., astfel încît ritmul funcționează ca „filtru“ critic al știrii, dezvăluindu-i adevăratul conținut, ocultat în ziar.
Acțiunea paralelă: actorii mimează acțiuni paralele în timp ce e citită știrea, arătînd contextul în care s-a petrecut cu adevărat evenimentul relatat; auzi știrea și vezi altceva, care o completează vizual.
Improvizația: știrea e improvizată pe scenă, pentru a exploata toate variantele și posibilitățile sale.
Istoricul: date sau scene înfățișînd același eveniment în alte momente istorice, în alte țări sau în alte sisteme sociale sînt adăugate știrilor.
Întărirea: știrea e citită sau cîntată cu ajutorul sau cu acompaniamentul diapozitivelor, zornăitoarelor, cîntecelor sau al materialelor publicitare.
Concretizarea abstractului: ceea ce ascunde adesea știrea în informația sa pur abstractă e făcut concret pe scenă: tortura, înfometarea, șomajul etc. sînt înfățișate concret, cu ajutorul imaginilor grafice, reale sau simbolice.
Textul în afara contextului: știrea e prezentată în afara contextului în care a fost publicată; de pildă, un actor ține discursul despre autoritate rostit anterior de ministrul economiei, în vreme ce înfulecă o cină enormă: adevărul real din spatele cuvintelor ministrului e demistificat – el vrea austeritate pentru popor, dar nu și pentru sine însuși.
Teatrul invizibil: constă în prezentarea unei scene în alt mediu decît cel al teatrului, în fața unor oameni care nu sînt spectatori. Locul poate fi un restaurant, un trotuar, o piață, un tren, o coadă la care stau înșiruiți oameni etc. Lumea care asistă la scenă e cea prezentă acolo din întîmplare. În timpul spectacolului, acești oameni nu trebuie să-și dea nicio clipă seama că e un „spectacol“, pentru că aceasta i-ar face „spectatori“.
Tea­trul invizibil impune pregătirea amănunțită a unui scheci cu un text complet sau cu un scenariu simplu; însă e necesar să se facă destule repetiții pentru ca actorii să poată să încorporeze în jocul și acțiunile lor intervenția specta­torilor. În repetiții mai trebuie, de asemenea, inclusă orice intervenție imaginabilă a spectatorilor; aceste posibilități vor forma un fel de text opțional.
Teatrul invizibil izbucnește într-un spațiu ales ca loc în care se agregă publicul. Toți oamenii aflați prin preaj­mă devin implicați în izbucnire, iar efectele sale persistă multă vreme după ce scheciul s-a sfîrșit.
Un mic exemplu arată cum funcționează teatrul invizibil. În enormul restaurant al unui hotel din Chiclayo, unde stăteau agenții alfabetizării din ALFIN1, împreună cu alți 400 de oameni, „actorii“ sînt așezați la mese diferite. Chelnerul începe să servească. „Protagonistul“, cu o voce mai mult sau mai puțin sonoră (pen­tru a atrage atenția celorlalți clienți, însă nu într-o manieră prea bătătoare la ochi), îl anunță pe chelner că nu poate continua să mănînce mîncarea servită în acel hotel, pentru că, după părerea sa, e prea proas­tă. Chelnerului nu îi place observația, însă îi spune clientului că își poate alege ceva à la carte, care i-ar putea plăcea mai mult. Actorul alege un fel numit „grătar à la pauper“. Chelnerul îi atrage atenția că îl va costa 70 de soles, iar actorul răspunde, tot cu o voce rezona­bil de tare, că nu e nicio proble­mă. Cîteva minute mai tîrziu, chelnerul îi aduce grătarul, protagonistul îl mănîncă rapid și e gata să se ridice și să părăsească restaurantul, cînd chelnerul aduce nota. Actorul afișează o expresie îngrijorată și le spune oamenilor de la masa vecină că grătarul său a fost mult mai bun decît mîncarea pe care o mănîncă ei, ce păcat că el e cel care trebuie să-l plătească...
O să-l plătesc, să nu vă îndoiți de asta. Am mîncat «grătar à la pauper» și o să-l plătesc. Dar e o mică proble­mă: sînt lefter.“ „Și cum o să plătiți?“ întreabă indignat chelnerul. „Știați cît costă înainte să-l comandați. Și acum, cum o să-l plătiți?“
Clienții din apropiere urmăresc, desigur, cu atenție dialogul – cu mult mai atenți decît dacă ar asista la derularea episodului pe o scenă. Actorul continuă:
Nu vă faceți griji, pentru că o să vă plătesc. Dar, pentru că sînt lefter, o să vă plătesc cu forță de muncă.“ „Cu ce?“ întreabă chelnerul, uluit. „Cu ce forță?“ „Cu forță de muncă, așa cum am spus. Sînt lefter, dar vă pot închiria forța mea de muncă. Așa că o să lucrez făcînd ceva exact atîta timp cît e nevoie ca să plătesc pentru grătarul meu «à la pauper», care, ca să spun drept, a fost chiar delicios – mult mai bun decît mîncarea pe care o serviți amărîților ăstora...“
De data aceasta, unii dintre clienți intervin și fac observații, la mesele lor, despre prețul mîncării, calitatea servi­ciilor de la hotel etc. Chelnerul îl cheamă pe chelnerul-șef să hotărască asupra chestiunii. Actorul explică încă o dată pentru acesta din urmă povestea cu închirierea forței sale de muncă și adaugă:
Și, în plus, mai e o problemă: o să-mi închiriez forța de muncă, însă adevărul e că nu știu să fac nimic, sau foarte puține. Va trebui să-mi dați să fac o sarcină foarte simplă. De exemplu, pot să scot afară gunoiul hotelului. Care e salariul omului care duce gunoiul pentru dumneavoastră?“
Chelnerul-șef nu vrea să dea nicio informație despre salarii, dar un al doilea actor de la o altă masă e gata pregătit și explică că el și omul cu gunoiul sînt prieteni și că acesta i-a spus care îi e salariul: șapte soles pe oră. Cei doi actori fac niște calcule și „protagonistul“ exclamă:
Cum e posibil?! Dacă lucrez ca omul care duce gunoiul va trebui să lucrez zece ore pe zi ca să plătesc pentru grătarul ăsta pe care l-am mîncat în zece minute? Nu se poate! Fie măriți salariul omului cu gu­noiul, fie reduceți prețul grătarului!... Dar pot face ceva mai specializat; de exemplu, pot avea grijă de grădinile hotelului, care sînt așa de frumoase și așa de îngrijite. Se vede că e însărcinat cu grădinile cineva foarte talen­tat. Cît cîștigă grădinarul hotelului ăsta? O să lucrez ca grădinar! Cîte ore de lucru în grădină sînt necesare ca să plătesc grătarul «à la pauper»?“
Un al treilea actor, de la altă masă, dezvăluie că e prieten cu grădinarul, care vine din același sat ca și el; de aceea, el știe că grădinarul cîștigă zece soles pe oră. „Protagonistul“ se indignează din nou:
Cum e posibil?! Deci omul care are grijă de grădinile astea frumoase, care-și petrece ziua aici expus la vînt, la ploaie și la soare, trebuie să lucreze șapte ore bătute pe muchie ca să poată mînca grătarul în zece minute? Cum se poate asta, domnule chelner-șef? Explicați-mi!“
Chelnerul-șef a ajuns la disperare; se clatină înainte și înapoi, dă chelnerilor ordine cu voce tare ca să distragă aten­ția celorlalți clienți, ba rîde, ba e serios, în vreme ce restaurantul se transformă într-un forum pu­blic. „Protagonistul“ îl întreabă pe chelner cu cît e plătit să servească grătarul și se oferă să-l înlocuiască numărul necesar de ore. Un alt actor, provenind dintr-un mic sat din centrul țării, se ridică și declară că nimeni din satul lui nu cîștigă 70 de soles pe zi; prin urmare, nimeni din satul lui nu poate mînca grătar „à la pauper“. (Sinceritatea acestui actor, care, în plus, spunea adevărul, îi mișcă pe cei aflați în preajma mesei sale.)
În sfîrșit, pentru a pune capăt scenei, un alt actor intervine cu următoarea propunere:
Prieteni, pare că am fi împotriva chelnerului și a chelnerului-șef și asta nu prea are sens. Sînt frații noștri. Muncesc ca noi și nu trebuie învinuiți pentru prețurile de aici. Propun să facem o chetă. Noi, cei de la masa asta, o să vă rugăm să contribuiți cu cît puteți, un sol, doi soli, cinci soli, cu cît vă permiteți. Și cu banii ăștia o să plătim pentru grătar. Și fiți generoși, pentru că ce rămîne va fi bacșiș pentru chelner, care e fratele nostru și e muncitor“.
Imediat, cei aflați cu el la masă încep să colecteze bani să plătească nota. Unii clienți dau de bunăvoie unul sau doi soles. Alții comentează furioși:
Spunea că mîncarea pe care o mîncăm e gunoi, și acuma vrea să plătim pentru grătarul lui!... Și eu o să mănînc gunoiul ăsta? A, nu! Nu i-aș da niciun nasture, să se-nvețe minte! Lasă-l să spele vasele...“
Cheta a ajuns la 100 de soles, iar discuția a continuat toată seara. E foarte important întotdeauna ca actorii să nu se dezvăluie ca actori! Pe aceasta se sprijină natura invizibilă a acestei forme de teatru. Și tocmai această calitate invizibilă e cea care îl va face pe spectator să se comporte liber și în largul său, ca și cum ar trăi o situație adevărată – și, pînă la urmă, e o situație adevărată!
Trebuie subliniat că teatrul invizibil nu e același lucru cu un „happening“ sau cu așa-numitul „teatru-ghe­rilă“. În cazul acestuia din urmă, vorbim în mod clar despre „teatru“ și, prin urmare, zidul care-i desparte pe actori de spectatori se ivește imediat, reducîndu-l pe spectator la neputință: un spectator e întotdeauna mai puțin decît un om! În teatrul invizibil, ri­tualurile teatrale sînt abolite; există doar teatrul, fără șabloa­nele lui vechi și uzate. Energia teatrală e eliberată în totalitate, iar impactul produs de acest teatru liber e cu mult mai puternic și mai du­rabil.
Au avut loc mai multe performanțe ale teatrului invizibil în diferite locuri din Peru. Deosebit de interesant e ceea ce s-a întîmplat la piața Carmen, în cartierul Comas, la vreo 14 kilometri distanță de centrul Limei. Două actrițe erau protagonistele unei scene jucate lîngă un stand de zarzavaturi. Una dintre ele, care pretindea că e analfabetă, insista că vînzătorul o înșela, profitînd de faptul că nu știa să citească; cealaltă actriță a verifi­cat cifrele, a găsit că sînt corecte și a sfătuit-o pe cea „analfabetă“ să se înscrie la unul din cursurile de alfabetizare ale ALFIN. După ce au discutat o vreme despre vîrsta optimă pentru începerea studiilor, despre ce trebuie studiat și cu cine, prima actriță o ținea una și bună că era prea bătrînă pentru astfel de ches­tiuni. Atunci s-a întîmplat că o femeie foarte bătrînă, sprijinindu-se în cîrjă, a strigat foarte indignată:
Dragele mele, asta nu-i adevărat! Omul nu e niciodată prea bătrîn ca să învețe și să facă dragoste!“
Toți cei care asistau la scenă au izbucnit în rîs la ieșirea amoroasă a bătrînei, iar actrițele n-au mai putut să-și conti­nue scena. [...]
Concluzie: „spectator“ – un cuvînt prost
Da, aceasta e, fără îndoială, concluzia: „spectator“ e un cuvînt prost! Spectatorul e mai puțin decît un om și trebuie umanizat, trebuie să i se redea capacitatea de acțiune în toată deplinătatea ei. Și el trebuie să fie un subiect, un actor aflat pe un plan egal cu cei general acceptați ca actori, care trebuie, și ei, să fie specta­tori. Toate aceste experimente din teatrul popular au aceleași obiective: eliberarea spectatorului, căruia teatrul i-a impus viziuni încheiate asupra lumii. Și, cum cei responsabili cu performanțele teatrale sînt, în general, oameni ce aparțin direct sau indirect claselor conducătoare, imaginile lor încheiate vor, fi evident, reflectări ale lor înșile. Spectatorii teatrului popular (i.e. oamenii înșiși) nu pot rămîne mai departe victime pasive ale acelor imagini.
[...] poetica lui Aristotel e o poetică a opresiunii: lumea e cunoscută, perfectă sau pe cale de-a fi făcută perfectă, și toate valorile ei le sînt impuse spectatorilor, care, în mod pasiv, deleagă personajelor puterea de a acționa și a gîndi în locul lor. Procedînd astfel, spectatorii se puri­fică de pasiunile lor tragi­ce – altfel spus, de ceva capabil să schimbe societatea. Are loc un catharsis al avîntului revoluționar! Acțiunea dramatică se substituie acțiunii reale.
Poetica lui Brecht e cea a unei avangarde luminate: lumea se dezvăluie ca supusă schimbării, iar schimbarea începe în teatrul însuși, fiindcă spectatorul nu deleagă personajului puterea de-a gîndi în locul lui, deși îi deleagă în conti­nuare puterea de-a juca în locul lui. Experiența e revelatoare la nivelul conștiinței, însă nu, global, la nivelul acțiunii. Acțiunea dramatică pune în lumină acțiunea reală. Spectacolul e o pregătire pentru acțiune.
Poetica oprimaților e, esențialmente, poetica eliberării: spectatorul nu mai deleagă putere personajelor nici să gîndească, nici să joace în locul lui. Spectatorul se eliberează; el gîndește și acționează pentru sine însuși! Teatrul este acțiune!
Poate teatrul nu e revoluționar în sine; însă, nu vă îndoiți de asta, e o repetiție a revoluției!
Traducere de Veronica Lazăr

N. Manolescu - un om

Tocmai ce ziceam ca l-am luat pe N. Manolescu la tinta sa pui aici ceva texte bolsevice de-ale dansului ca a si sarit (fatalitate culian-ista) cu justificari. In revista revistelor. A trait in tranzitie in epoca tineretii sale. Era inocent. Dar imediat se intreaba daca a fost bine sau a fost rau: asta e de la Lenin. Oricum o dai iese satisfacator. Rostul articolului e sa-i ia la bete pe tineri, care ca si el traiesc intr-o tranzitie, si vrea sa-i faca constienti ca daca el a fost un bou si ei pot deveni boi-ca-el. Diferenta e ca acum nimeni nu obliga pe nimeni sa fie bou. Esti bou daca esti bou. Atunci insa doar boii erau la vedere. Adica, pe scurt, ca erai inocent sau pervers bou scria pe fruntea ta.


Editorial:
Un lustru de tranziţie de Nicolae Manolescu


Anii studenţiei mele (1956-1962, cu unul mai mult decât era firesc) pot fi consideraţi în ordine culturală o scurtă tranziţie de la realismulsocialist (pur şi dur) la liberalizarea de la mijlocul deceniului şapte. M-am întrebat, nu o dată, mai târziu, în ce măsură am fost conştient eu însumi, foarte tânăr student al Filologiei bucureştene, de ce se petrecea în lumea literară.
Contacte directe cu scriitorii n-am avut în acest timp. Citeam însă revistele. Şi doar o mică parte din literatura contemporană, în orice caz, nu aceea prevăzută de programa universitară. (De aceea a fost cât pe ce, după cum am mai povestit, să ratez examenul oral din anul cinci: nu auzisem de Cicerone Teodorescu şi de „Rondelul dopului isteţ”!). Atmosfera literară propriu-zisă îmi era complet necunoscută. Când am debutat, cu totul întâmplător, pot spune, în 1961, cu trei recenzii la „Viaţa românească” şi de-adevăratelea, în 1962, la cronica României literare, eram, în toate aceste privinţe, un inocent desăvârşit. A fost bine? A fost rău? O vreme am socotit ignoranţa mea un handicap. Lecturile şi comentariile mele erau lipsite de cutia de rezonanţă pe care era normal să le-o dea o mai profundă cunoaştere a vieţii literare. În anii de după 1989, mai ales, mi-am schimbat părerea. Nu cred că tinerii cronicari de astăzi ar vrea să ştie de ce. Dar fiindcă le datorez schimbarea părerii, le-o voi spune: mi-am dat seama cât de rău le face sistemul de relaţii, literare şi extraliterare, în care au intrat prin forţa lucrurilor, în condiţiile transparenţei culiselor unei lumi care nu mai păstrează nici o umbră de secret, pradă tuturor zvonurilor şi cancanelor. Citindu-i şi observându-le interesul, cum să zic, neprecupeţit, pentru futilităţile unei lumi, nici mai bună, nici mai rea, în definitiv, decât aceea literară de odinioară, chiar dacă nu mai avem parte de ideologi şi de cenzură, mă încearcă o teribilă nostalgie faţă de naivitatea criticului tânăr care eram cu o jumătate de secol în urmă.
Nefrecventând personal lumea scriitorilor din primii ani ai deceniului de după absolvirea facultăţii, multe lucruri le-am aflat ulterior, fie din mărturii ale celor mai vârstnici, fie, după 1989, din cărţi de memorii sau din jurnale intime. Lustrul la care mă refer mi-a apărut ca unul de tranziţie încă din clipa în care mi-am făcut temele pentru cursul de contemporană de la facultate. Ceea ce am aflat, treptat, mai târziu au fost elementele socialistorice, cum învăţasem să le spunem la marxism, dar şi cele personale, obnubilate, de obicei. Din ele am tras numeroase învăţăminte. De pildă, că au existat forme publice de rezistenţă faţă de comandamentele jdanoviste încă înainte de liberalizarea din deceniul şapte. Sau că destui scriitori şi-au păstrat cumpătul şi au dovedit bun simţ într-o epocă în care delirul ideologic părea, nu numai de rigoare, dar general. Lecţia pe care am învăţat-o a fost aceea de a nu pune totul într-o singură oală. Aşa cum au fost oameni şi oameni în plin regim de teroare, au fost scriitori şi scriitori în plin realism-socialist şi, mai cu seamă, în lustrul de tranziţie de existenţa (sau, mai bine-zis, de natura) căruia am luat cunoştinţă mai târziu.
Aş fi curios, bunăoară, să ştiu câţi dintre cei care îi judecă în prezent pe scriitorii care au publicat cărţi în trecutul regim, fie că l-au apucat, fie că nu, au citit Jurnalul unui poet leneş al lui Victor Felea (1923-1993). Apărut postum, prin grija soţiei poetului clujean, jurnalul a trecut, ca atâtea altele, aproape neluat în seamă, deşi reprezenta un document de primă mână şi totodată o operă valoroasă literar. N-am citit nicăieri o radiografie mai clară a Clujului literar de după 1955 şi nici observaţii mai pline de bun-simţ despre scriitori şi literatura lor. Riscând în orice moment o percheziţie şi o confiscare, Victor Felea a notat totul cu extremă onestitate vreme de patru decenii. A contat, desigur, pe faptul că era un om discret, fără funcţii, în afara celei de redactor-şef adjunct la „Tribuna”, nesupravegheat decât, cel mult, ca redactor al revistei „Steaua” în epoca maximei ei contestări de către oficialitate, aceea a directoratului lui A.E.Baconsky. L-am cunoscut destul de bine pe Victor Felea, fără să fi fost prieteni, ca să depun mărturie despre perfecta lui bună credinţă şi despre credibilitatea aprecierilor lui. Nici un scriitor îndoielnic nu se bucură de favorul autorului Jurnalului, nici unul cu adevărat valoros nu e tratat fără respect. Am reluat de curând lectura Jurnalului şi m-am gândit că n-ar fi rău să-l recomand tinerilor critici ca leac împotriva prejudecăţilor legate de lustrul de tranziţie în care mi-am trăit studenţia. Şi nu numai de el.

September 26, 2012

sa nu ne uitam poetii: Ana Blandiana

cum tot zice maestrul Tismaneanu ca nu trebuie sa uitam, iaca, nu uitam. desi n-am stiut... am aflat. si asa stim.

Ploaia - Tribuna, nr. 24, 13 iunie 1959
In noaptea asta uda ca o ploaie
Am scris intaiul cantec comunist.
De zece zile toamna se jeleste
Si totusi pe santier nu-i nimeni trist...etc
(mai mult n-am gasit)

Oda 1918 - Tribuna, nr. 46, 12 nov. 1959
Slava neamului acesta,
Vremurilor noastre slava!
Slava erei ce se naste
Dusmanita si grozava;
Slava robului de veacuri
Care n-o sa fie rob;
Slava tarii ce inalta
O sesime de pe glob;
Slava! Slava fericirii:
Vremii viitoare slava;
Slava lumii ce se naste
In aceasta ora grava;
Slava anului acesta
Ce-a ucis in colb milenii;
Si de flacari, ca drapelul,
Slava vesnica lui Lenin.

Pai, A. Paunescu era mai cinstit, parca. Nu se dadea ca voind sa fie model noilor generatii: moral, vertical, un tzadik. Era comunist sadea. Bun... stiai ce este. Pe cand... astia fac memoriale celor, cum bine zice poeta, in colb au fost ucisi (realism socialist, nu gluma...)
(o sa continui cu N. Manolescu dar asta era critic si scria mult nu stiu daca am rabdare sa tastez; interesant e ca proletcultistii nu au fost protocronisti ci oarecum sincronisti: atunci cu URSS. acum cu UE; ca Marga...)

[citind Sub zodia proletcultismului, de M. Nitescu]

September 15, 2012

nationalism, da... dar ce nationalism! " Românii sunt asemenea oricărui alt popor". oroare...

marga si nationalismul. citesti si te crucesti. oare in ce an traim? sau mai degraba... cine e ăsta nene?

 
Le rezum aici (fiind, pentru moment, în Germania, pentru a pregăti tipărirea unui volum personal, în traducere).
1. Va trebui redefinit ceea ce-şi propune Institutul Cultural Român, căci "iniţierea, organizarea şi dezvoltarea capacităţii asociative...", cum se spune în documentele institutului, nu sunt suficiente. În fapt, ICR ar trebui să aibă că scop major producerea de noi valori de cultură şi civilizaţie, reprezentarea şi promovarea culturii şi civilizaţiei poporului român în ţară şi în lume, luată în întregime. Deci, accentul se mută pe producerea de valori.
2. Cultura este conştiinţă de sine a unui popor şi, în acelaşi timp, prefigurarea existenţei lui viitoare. În continuitatea şi calitatea dezbaterii culturale se etalează astăzi forţa unui popor. ICR trebuie să-şi asume, să încurajeze şi să întreţină dezbaterea culturală de bună calitate în care cetăţenii României să se exprime şi să-şi regăsească vederile. Contribuţia la elaborarea de proiecte "România 2020" va trebui să aibă prioritate. Deci accentul se mută pe configurarea alternativelor de evoluţie a României şi articularea proiectelor corespunzătoare, în locul actualei stagnări a dezbaterii.
3. Pe scena Europei şi a lumii a devenit din nou limpede - inclusiv în cursul crizei începute în 2008 - că "societatea informaţiei" şi "societatea cunoaşterii" (atât de licitate astăzi)au nevoie de un complement, care este "societatea înţelepciunii". România actuală are nevoie de o reflecţie pricepută asupra călăuzirii în viaţă, în istorie, în lume. Prin prevederi corespunzătoare, va trebui asumată completitudinea culturii şi civilizaţiei actuale şi faptul că ICR se obligă să cuprindă, în arcul culturii, informaţii, cunoştinţe, dar şi vederi generale, concepţii, viziuni. Europa rămâne multilinguală, iar limba română va trebui consolidată ca limbă europeană. Vom cultiva memoria trecutului, vom contribui la rezolvarea problemelor prezentului şi vom prefigura şi pregăti viitorul.
4. În înţelegerea şi practicarea culturii din România, s-a rămas la o concepţie neoromantică ce lasă prea puţin loc ştiinţelor, economiei, dreptului şi tehnologiei în spaţiul culturii şi civilizaţiei. Dacă privim documentele ICR din anii recenţi, suntem izbiţi de această înţelegere restrictivă şi caducă a culturii şi civilizaţiei. Accentul trebuie mutat pe sprijinirea activităţilor generatoare de ipoteze, concepte, desoperiri cognitive, inovaţii tehnologice, înnoiri de viziune şi pe cultivarea şi etalarea ştiinţelor în România. Reglementările şi organizarea ICR vor trebui să reflecte o asemenea privire contemporană asupra culturii şi civilizaţiei.
5. Experimentele împrospătează cunoaşterea, iar experimentele culturale sunt indiciu de tinereţe. Multe dintre iniţiativele culturale pornite din România s-au realizat, însă, în altă parte. ICR s-a preocupat, în ultimii ani, să etaleze noi experimente, dar eşecurile nu sunt mai puţine decât reuşitele. Atunci când este vorba despre reprezentarea culturii naţionale, ICR trebuie să pună în prim plan iniţiativele culturale reuşite, operele validate, autorii care au creat efectiv momente istorice, iar toate acestea există în România. O schimbare de accent, în favoarea operelor validate, este indispensabilă dacă vrem să asigurăm prestigiu cultural ţării noastre.
6. România se află, la rândul ei, în mediul unei lumi dinamice, în care fiecare cetăţean resimte continuu bombardamentul informaţiilor, reclama agresivă a produselor, asaltul apelurilor, ofensiva ideologiilor. Nu ne putem sustrage acestora. ICR trebuie, însă, să mute accentul de pe simpla adaptare la lumea din jur, pe elaborarea de puncte de vedere, de perspective şi de abordări originale, făcând din România nu doar un spectator al situaţiei, ci locul de emergenţă al ideilor noi, conform ponderii ei istorice.
7. În orice cultură vie, noi şi noi generaţii caută să-şi facă loc şi luptă pentru recunoaştere. Nu se reuşeşte, însă, nicăieri fără efort tenace, muncă asiduă şi organizată, talent bine folosit. Orice pretendent la recunoaştere are nevoie de opera proprie. În lumea culturii, legitimitatea o oferă opera. Cum s-a spus foarte exact pe meleagurile noastre, tinereţea implică trufie, dar competenţa şi meritul sunt altceva. Tema conflictului generaţiilor, exploatată copios în România ultimilor ani, nu a dus la nimic bun: nu a ieşit o operă demnă de acest nume din acest conflict. ICR trebuie să mute neîntârziat accentul, în evaluările pe care le face, pe faptul simplu şi hotărâtor al valorii operei. Nici afinităţile sau afilierile, nici vârsta, nici alte considerente nu dispensează pe cineva de înfruntarea întrebării simple privind opera proprie şi valoarea acesteia.
8. Organzaţiile profesionale, universităţile şi asociaţiile de creatori sunt de revitalizat în România de astăzi. ICR trebuie să se preoccupe de această temă şi să ofere sprijin, inclusiv material, în acest sens. Dar, oricât de importantă este organizaţia sau instituţia - iar importanţa acestora este adesea crucială - personalitatea este subiectul ultim al creaţiei. ICR trebuie să mute accentul acţiunilor sale de încurajare, stimulare, sprijinire a creaţiei pe personalităţi - pe acei oameni care au oferit deja o garanţie a succesului întreprinderii lor culturale. Trebuie pus capăt risipei resurselor pe improvizaţii şi aranjamente subiective.
9. Cultura este plasată, inevitabil, în mediul intereselor economice şi politice. Fiecare om de cultură îmbrăţişează un ideal de umanitate, cu toate implicaţiile civice, morale, politice de neocolit. Poţi să nu aparţii niciunui partid (să fii, deci, apartinic), dar nu poţi fi apolitic. Rămâne valabil ceea ce o contemporană spunea: "nici Iisus din Nazaret nu a fost apolitic", căci, în sublimele sale spuse era un proiect de umanitate. Conform legislaţiei, ICR trebuie să mute accentul pe cultivarea unui sănătos pluralism ferindu-se de parti pris-uri pentru politici respinse de cetăţenii ţării. Menirea sa primordială este să contribuie la dezvoltarea culturii dezbaterii argumentative a punctelor de vedere diferite şi la încurajarea reflexivităţii în societate.
10. Cultura se promovează în virtutea valorii, dar cu cheltuieli. Promovarea culturii costă. ICR trebuie să mute accentul pe întrebări hotărâtoare - ce, cât, cum, unde este prezentă cultura română în lume? - şi să facă multe operaţiuni neglijate: asigurarea prezenţei cărţilor româneşti în bibliotecile lumii, consacrarea de idei româneşti, folosirea cu rezultate a burselor, cooperarea cu editurile de referinţă străine, ameliorarea situaţiei corpului de traducători, mărirea accesului cititorului român la cărţile de referinţă universală, sporirea relevanţei propriilor edituri, contactul continuu al autorilor cu publicul, instituirea de premii reale pentru opere cu impact societal semnificativ etc. Un inventar actual al datelor prezenţei româneşti în cultura lumii este necesar, iar noi investiţii în cultura română vor fi făcute.
11. Personalul a fost lovit - sub toate aspectele - prin reglementările din 2009 - 2010, încât reconstrucţia structurilor şi primenirea posturilor sunt indispensabile. Personalităţile de referinţă ale literaturii, ştiinţei, artelor plastice, filmului, teatrului, muzicii, teologiei şi filosofiei, ale speciilor de creaţie reprezentate cu success în cultura română, vor fi invitate să-şi promoveze idei şi iniţiative competitive în ICR. Valoarea va trebui să primeze în orice situaţie. Piaţa este cel mai bun reglator al economiei, dar, în domenii precum educaţia şi cultura, piaţa nu este, în nici o ţară civilizată, singurul reglator. Valorile nu sunt întotdeauna epuizate de valorile ce se stabilesc pe piaţă. Cei care lucrează în administraţia ICR vor trebui să aibă experienţa minimă a creaţiei, pregătire în management şi diplomaţie culturală şi să-şi asume promovarea abordărilor multiple deschise în cultura română, într-un dialog lărgit al culturilor, cu capacitatea comparatistică corespunzătoare. Vom găsi locul din care să aibă impact personalităţile de prim plan ale vieţii româneşti actuale. Vom folosi aportul cultural al diasporei. Vom sprijini formarea şi afirmarea unor noi generaţii de personalităţi cultuale. Vom debirocratiza şi defeudaliza ICR, încât orice cetăţean român să se poată adresa cu încredere instituţiei spre a-şi realiza proiecte culturale competitive. O nouă organigramă, un nou regulament se află în pregătire, iar Parlamentului României şi comisiilor de specialitate ale acestuia le vor fi prezentate programe şi proiecte de importanţă majoră, spre aprobare.
12. Imaginea României în lume nu ar fi trebuit să fie depreciată grăbit, cum a fost în ultimii ani, socotind-o simplă propagandă. Se ştie că imaginea unei ţări este parte a competitivităţii generale a acelei ţări. Imaginea României se compune din ceea ce face fiecare român şi, mai ales, din creaţiile veritabile pe care cetăţenii ţării noastre le propun lumii. Românii sunt asemenea oricărui alt popor, iar cultura lor a arătat de nenumărate ori că nu este mai prejos. ICR va pune în relief universal diversitatea şi bogăţia culturii române, faptul că, la rândul ei, această cultură îşi dezvoltă - în respectul legalităţii, democraţiei şi demnităţii umane - abordări variate, înnoitoare şi competitive. ICR nu este aservit vreunui curent ideologic, politic sau estetic, ci numai interesului public al îmbogăţirii culturii române şi promovării ei adecvate în secolele de continue revoluţii - în cunoaştere, în felul de viaţă al oamenilor, în felul lor de a vedea lumea - în care trăim. ICR îşi va asuma, la rândul său, pluralismul înţelept al secolului 21.

August 16, 2012

Primul Sinistru al Romaniei

sa stai sa te uiti cum o revolutie bolsevica se desfasoara nestingherit si tu sa nu ai ce face. desi au venit si americanii.
sinistra vs adestra
stanga vs dreapta
Ponta este de stanga
Primul Sinistru al Romaniei

August 8, 2012

asasinatul politic

mai e posibil asasinatul politic in UE? crima inca bantuie imaginarul conducatorilor nostri. vorbeam despre asta aici1, aici2, aici3.
ideea asasinatului politic era o idee ce parea moarta de sute de mii de ani, doar in capul unor nebuni mai putea exista.
ea, ideea, trebuie mai intai readusa in vedere "posibilistilor". tocmai asta face domnisorul antonescu prin declaratiile sale: "Traian Băsescu şi aceşti oameni de mine nu scapă, decât dacă mă omoară, ceea ce nu e cazul, sper. De mine nu scapă până când nu dau socoteală politic, că eu nu mă ocup cu altceva, în faţa cetăţenilor României, pe care i-au minţit şi-i mint, pe care i-au furat şi-i mai fură încă pe unde mai sunt şi pe care mai noi îi sfidează, îi intimidează în fiecare seară domnul Traian Băsescu (...) Asta până nu se termină, eu nu mă opresc, oricâte ameninţări, oricâte insulte, oricâte calomnii".
nimic nu conteaza pentru un bolsevic (leninist mai degraba). interesant e ca ideea preluarii puterii prin orice mijloace a fost preluata de Lenin de la Napoleon. spunea: sa luam noi puterea si vorbim dupa aia, vedem noi ce mai e de facut apoi. in timpurile de inceput ale suspendarii (prin iulie) la intrebarea cum se va descurca conducerea tarii si cum va explica Europei ce se intampla, dan mihalache (secretar general adjunct al guvernului) spunea ca e simplu, asta se va rezolva printr-o campanie diplomatica bine sustinuta.
voi intreba si eu ca Cernisevski/Lenin: CE-I DE FACUT?
am citit cartea lui Oprea, Adevarata fata a lui Traian Basescu. nu e vorba de fata lui Basescu ci de adevaratul(?) lui spate. cred ca domnul Oprea, si multi alti oameni politici, sunt prinsi in capcana conceptiei care spune ca adevarul nu conteaza caci oricum nu poate fi aflat. deci vor declara verosimilul ca fiind adevar. ei cred ca daca Dumnezeu a murit (dar a si inviat), adevarul nu mai poate fi gasit ci cel mult un verosimil suficient si necesar urmatorului act politic.

July 30, 2012

La legge è legge. Basescu continua macelul comunistilor

Romani! Am invins! Si n-am facut nimic pentru asta. Ne-am plimbat la snagov, am citit, am mancat multe fructe. Se vede treaba ca democratia este fascinanta caci face din simpla vizionare a unui film, din citirea unui capitol din Lucretiu un act politic major. Trebuie sa fie foarte tristi tovarasii bolsevici.
Spunea Tutea ca un comunist nu poate conduce nicio gara atat de prost e. E corect. Se vadeste asta si celor tineri. Pentru ca singurul lucru pe care l-au reusit niste comunisti imbecili a fost sa faca un sondaj de opinie pe un esantion reprezentativ de 47% (8 000 000 de romani) din populatia cu drept de vot. Au facut un sondaj de opinie ce a costat 25 000 000 Euro.
E normal ca un presedinte vechi de 8 ani cu 2 ani de criza majora sa aiba un procent mic de sustinatori (desi chiar mic nu este tinand cont ca real contra lui Basescu au votat cam 41% din totalul celor inscrisi - din care eu zic ca 15% sunt fraudari -  iar pentru el cam 8% - astia fiind cei de la tara obligati sa se duca la vot chiar daca nu voiau - plus cam 13% sustinatori PDL ce au boicotat).
Adica ce au putut face comunistii? Au cheltuit multi bani si au naucit o tara ca sa faca un sondaj de opinie de 5 stele. Pentru ca zice Ponta: Basescu e delegitimat politic de cei 8 000 000 ce au votat contra lui. Ok, stiam asta! Stiam ca multi sunt contra. Si?
Inca mi-e teama de asasinat (dar asa sunt eu, nevricos).
La legge è legge spunea Fernandel - am pus si filmul aici:


July 27, 2012

balada visului lui adalbert

am vazut recent filmul visul lui adalbert. cum nu ma astept la prea mult de la ceea ce fac romanii pot spune ca am fost entuziasmat. acum vreo 2 ani nici nu m-as fi obosit sa ma aplec sa dau drumul la aparat. insa datorita lui cartarescu, aldulescu, craciun am prins gustul de romanica. tinand seama si de aplecarea mea spre istoria gnosticismului-iluminismului-socialismului-comunismului-demonismului sunt pe deplin convins ca entuziasmul meu e corect. cum corecta e si afirmatia "JOS ILIESCU"
(eu cred ca accidentele de munca aveau ca singur autor, la propriu nu la figurat, pe ceausescu; eu cred ca la Tanacu Irina Cornici a fost asasinata, la propriu nu la figurat, de iliescu; eu cred ca ...)







Balada Visului lui Adalbert from Green Film on Vimeo.



Pe-o seară de primăvară,
Nu pe noapte cît pe seară,
Se juca în altă ţară
Un meci de mare finală,
O echipă românească
Şi una spaniolească.
— Da’ aia românească cum să chema?
— Cum? Spune tu!
— Haide, bre, că prost mai eşti!
Era Steaua Bucureşti.
— Da’ aia spaniolească cum să chema?
— Realu’ din Madrid?
— Bre, mata eăti cam țîcnit
Să numea Barcelona!
Şi-apoi jocu’-ncepea
Jucătorii că juca,
Iară timpu’ tot trecea,
Nici un gol nu să marca,
Tribunele că fierbea,
Nimeni nu să bucura.
Şi timpu’ iară trecea,
Jucători buni toţi era,
Unu’ cu-altu’ să-ntrecea
Nimenea nu biruia
Şi timpu’ să termina.
Să juca la prelungire,
Să juca iar în neştire
Şi iară să termina
Unşpe metri să bătea
Şi portarii apăra
Cîte două lovituri
Pă tabelă stîrpituri.
Dar ai noştri gol dădea
Duckadam iar apăra
Şi Steaua că cîştiga.
— Cu cine ea cîştiga?
— Cu echipa spaniolească.
— Da, da’ cu cine?
— Cu Realu’ din Madrid?
— Bre, mata ești cam țîcnit
Şi ţi-e mintea la Rapid!
Bătea pă Barcelona
Şi-o ştia Europa,
C-avea un mare portar,
Ce-a dus Spania-n amar.
Duckadam el să chema
Şi apoi să întorcea
Tocmai în România
Da’ ce se-ntîmpla la-ntors?
Că el avea banu’ gros...
Cineva-l invidia,
La vînătoare mi-l chema
Şi-n mînă mi-l împuşca,
Şi meciuri nu mai juca,
Nu mai putea apăra.
— Da’ cine-l invidia?
— Păi, cine? Spune tu!
— Cine-a vrut să-i dea omor
Lumea-i zicea Prinţişor,
Ceauşescu Nicuşor!
Ceauşescu Nicuşoooor!
* * *
La meci privea şi Iulică,
Subinginer fără frică,
De nevastă, de partid,
Nimeni nu-l punea la zid.
Şi el meciu-nregistra,
Pe-un aparat video,
Ca să strige Ole-O,
A doua zi, la servici,
C-un pahar şi fără frici,
Şefu’ lui să bucura,
Filme porno el că vrea,
Da’ Iulică-l refuza.
Şi timpul la ei trecea,
O serbare ei avea,
În sala de la cantină.
Şefii mari urma să vină,
Să fie-o petrecere,
65 ani de PCR.
El pleca cu bucurie
Că pleca dă la soţie
Şi trecea pă la amantă,
Trecea şi el să o vadă,
Da’ la ea că ajungea
Şi cu ea să cam certa,
Vorbe grele că-şi zicea,
Cînd să plece să-mpăca,
Ea nimic nu-i promitea,
Că el o ruga să vină
În sala de la cantină.
Unde şefi urma să vină,
La acea petrecere,
65 ani de PCR.
Da’ mai multe să-ntîmpla,
Lucrur’le s-amesteca,
Iulică-n secţie mergea,
La unu’ Fildeş Croitoru,
De îl ştia tot poporu’,
Să îi fac-o rugăminte,
Cuţite să-i meşterească
Să dea pă la profesoare
Pentru nota la purtare
A lu’ fiu-su cel mic.
Şi timpu’ iar că trecea,
Lucrur’le s-amesteca,
Iulică un film făcuse
Aşa cum să pricepuse,
Apoi mai făcuse unu’
Că avea talent nebunu’.
Într-un film unu’ visa,
Adalbert el să numea,
Că n-avea mîner la pilă,
Cum îl vedeai ţi-era milă.
Şi din vis înţelegea,
Înţelegea el ceva,
Cum e cu protecţia.
Da’ cînd era să înceapă,
Filmu’ cu a lui amantă,
Venea unu’ în cantină,
Să făcea pă loc lumină,
Şi pe toţi îi anunţa:
— Ăi de la protecţie,
Să vină în secţie!
Că s-a-ntîmplat accident,
Striga ăla insistent.
Şi plecau toţi în neştire
Pentru reconstituire,
Unde să găsea cuţite
Prin sertare era pitite
Şi totu’ să dovedea
Care le era treaba.
Iar Iulică ce făcea?
Intra-n reconstituire
Ca să facă o minţire
Şi-n strung mîna şi-o băga,
Altu’ le tot explica
Cum s-a-ntîmplat accidentu’,
De le-a stricat randamentu’,
Şi-atunci ăla să ducea
Butonu’ el apăsa
Şi strungu’ că să pornea
Iar mîna că i-o tăia.
Era mîna lu’ Iulică,
Subinginer fără frică,
Cu amantă şi nevastă
Şi cu o mare năpastă.
Ş-aici filmu’ să sfîrşea
Da’ o vulpe c-apărea,
La coteţ ea să ducea,
Laba-n coteţ ea băga,
Ca să scoată găina.
Da’ stăpînu’ o prindea,
Vulpii laba-i apuca,
Şi de ea tare trăgea,
Vulpea de o jupuia.
Iară vulpea că scăpa,
Pe cîmpii ea că fugea,
Fugea vulpea jupuită,
Pă miriştea-nzăpezită.
Ş-aici tot să termina
Şi lumea îmi mulţumea,
Pentru tot ce am cîntat,
Că e lucru de-nvăţat,
Și-un Oscar de cîștigat!

July 15, 2012

Vladimir Bukovski despre cum a luat puterea Iliescu in '89

sa ne reamintim cine e iliescu... (sa-l ignorati pe roncea)


Vladimir Bukovski si Victor Roncea la TVR... de VictoRoncea

tot despre demonizari - Calugareni - soarele negru al lui Satan

am terminat cele doua carti despre Tanacu scrise de Tatiana Niculescu Bran: Spovedanie la Tanacu si Cartea Judecatorilor. impresionante. cutremurator eveniment. ce cred eu despre aceste intamplari? sunt vitalitatile comunismului, unghiile si parul mortului ce creste inca. mai este un eveniment neorocit despre care se vorbeste incet si anume asasinatele lui Romca Cozmici, asasinul din Amzei.
pestilentiala istorie traim.
pun aici un articol din Formula As despre demonizati:

Calugareni -. soarele negru al lui Satan. - Cetatea blestematilor -. Pe luminoasele plaiuri bucovinene, in apropierea Sucevei, se afla unul din locurile cele mai intunecate de pe pamant: o colonie de oameni demonizati, torturati de chinuri psihice si trupesti, care-si pun nadejdea de vindecare in Dumne...

Calugareni -


soarele negru al lui Satan
- Cetatea blestematilor -

Pe luminoasele plaiuri bucovinene, in apropierea Sucevei, se afla unul din locurile cele mai intunecate de pe pamant: o colonie de oameni demonizati, torturati de chinuri psihice si trupesti, care-si pun nadejdea de vindecare in Dumnezeu si in forta de exorcizare a unui om cu totul deosebit - parintele Daniil Horga din Calugareni. Sunt trei repere acolo ale luptei cu diavolul: 1) biserica din Calugareni (aici aveau loc pana acum patru ani lecuirile de diavol); 2) la un kilometru distanta, schitul Maicii Domnului(pelerinii spun ca, daca inconjori acest schit in genunchi, ti se indeplinesc toate dorintele); 3) schitul Slobozia, adevarata cetate a blestematilor, unde peste 70 de oameni sarmani isi cauta vindecarea si viata in Christos.Biserica din Calugareni

Satul Calugareni are biserica in mijloc, alba, inalta, cu zidurile si turlele foarte curate, varuite ca ieri. Oamenii ii spun bisericii acesteia manastire, fiindca in spatele ei au fost construite cateva case scunde, fiecare cat o odaita, in care traiesc pelerini veniti de o noapte sau de o viata. In anii trecuti, aici aveau loc slujbe ciudate, cu oamenii intinsi pe pamant si preotul "calcandu-i", adica pur si simplu trecand cu picioarele peste marea de spinari, alungand astfel duhurile rele. Pentru ca urletele lor ii ingrozeau pe sateni, demonizatii au fost mutati in pustietate, la inca 4 kilometri, pe soseaua Suceava - Dorohoi, izolandu-se intr-un fel de colonie numai a lor. Biserica din Calugareni ofera astazi doar loc pentru dormit celor care vin pentru prima oara sau celor mai putin bolnavi.Schitul Maicii Domnului. 99 de imprejmuiri pentru o singura dorinta

La un kilometru departare de biserica mare din Calugareni, se afla schitul Maicii Domnului, foarte mic, nu cred ca are mai mult de 4/2 m. Satul parca il ocoleste, oferindu-i un fel de sihastrie de cealalta parte a soselei. Deschis zi si noapte, pe zidurile sale interioare atarna icoane grele, patate de sarutari. Altarul e despartit printr-o panza rosie. Inauntru se zareste Sfanta Carte, peste care au fost aruncate zeci de bancnote, nefurate de nimeni.
Preotul Horga da canon satenilor sa inconjoare bisericuta aceasta mai intai de 33 de ori, numarand varsta Mantuitorului, apoi de 66 de ori, anii Fecioarei Maria, in total 99 de imprejmuiri. Sfanta Treime, de trei ori cate 33 - leac sfant pentru toate blestemele posibile pe pamant: descantece facute cu apa de la morti, cu gura de lup, creier de broasca, ou de pui zugrumat, cartita, cu ceafa de sobolan mort, piele de sarpe, cu liliac, cuib de iepure, streang de om spanzurat, cu sarea vitelor, cu mana de om mort si cate altele.
Cativa oameni calca incet pe bordura de ciment, cu ochii inchisi si barbiile in piept, pumnii stransi. Se invart, iarasi si iarasi, de fiecare data cand ajung la intrare ingenuncheaza in fata icoanei Sfintei Fecioare, iau cate o pietricica in palma, isi spun dorinta si chinul acesta ametitor se repeta. Unii trebuie sa inconjoare schitul numai si numai in genunchi. "Sa-i vezi pe sarmanii crestini cum isi zdrelesc picioarele, cum saruta zidurile, numai sa scape de atatarile satanicesti", ne spune Cornelia Ursaciuc, o femeie de peste drum, pe pamantul careia a fost inaltat schitul. Femeia aceasta, cu fata pamantie, crapata de vremi, a vazut si a auzit multe, "prea multe pentru cat poate duce un om. Bisericuta asta pe care o vedeti, toata a zidit-o o maica cu mainile ei. Am mai chemat-o in casa, sa-i mai dau cate ceva de mancare. O fost trei prietene, fetecu inima curata si fierbinte. S-au hotarat impreuna sa mearga la manastire sa se calugareasca, dar parintele o spus ca numai ea are chemare si ravna dumnezeiasca, iar celelalte doua sa se intoarca in lume si sa zamisleasca prunci. Tare s-au maniat cele doua. Dupa un an, au chemat-o pe maicuta si i-o dat o cafea cu farmece, si ea, biata, nu mai putea sa scape de blestem. Si diavolu" i-o spus ca trebuie sa cladeasca schitul asta singura, ca sa vina aici si alti oameni blestemati. S-o fi vazut cum cara piatra prichinduta. Muncea si plangea".
Si tocmai in acea clipa, o masina albastra franeaza in fata schitului si dinauntru coboara primul copil demonizat pe care l-am vazut vreodata - o fetita cam la 12 ani. Blonda, avand abia conturate primele rotunjimi femeiesti, cu fata inrosita si ochii ingusti ca doua taieturi. Parintii o tin strans de bratele dolofane, stau aplecati asupra ei, fata se zvarcoleste, se scutura ingrozitor. De doua zile, totul moare in trupul ei, ca un fel de putreziciune ciudata, si nu se mai poate opri din plans. Plangea asa de cateva zile, plangea pana la moarte. "Mama, fa-l sa se opreasca, mama, nu mai pot!", tipa printre sughituri, cu intreg trupul intepenit. In anumite momente, copila se transforma atat de puternic, incat ii erau alterate expresia faciala si gesturile, ba chiar si vocea i se ingrosa, devenind serioasa: "Mama, sunt eu, Claudia, nu ma recunosti? Sunt eu, copila ta, ia-ma acasa, mama, nu sunt bolnava...". Mama cade in iarba cu fiica sa, iar tatal ocoleste schitul in genunchi, plangand intruna, cu lumanarea aprinsa in mana.Schitul Slobozia. Cea mai mare colonie de demonizati

Schitul Slobozia, comuna Zvoristea, la patru kilometri de Calugareni. Cea mai mare comunitate din tara de oameni posedati, cu totul izolata de lume: o fortareata patrata in mijlocul campurilor, cu gardurile acoperite de rufe murdare de toate culorile si, mai ales, un miros oribil, care razbate, inexplicabil, la aproape o suta de metri departare. Un schit fara obste calugareasca. Posedatii stau singuri acolo. Preotul satului, Daniil Horga, locuieste langa biserica mare din Calugareni si vine aici doar la slujbe.
Pe administratorul asezarii, Mihai Pascu, barbat solid, imbracat doar in maiou, il intalnim la intrare, langa doua troite inalte, scheletice, neterminate. Omul asta s-a mutat de la Harlau cu toata familia, doar ca sa fie aproape de vindecatorul lui spiritual. Nu e singurul. La cateva case, niste banateni sositi tocmai din Timisoara au vandut totul, fiindca nu mai puteau trai fara parintele Horga. Tot aici, un turc s-a convertit la crestinism, pentru ca sotia sa, romanca, sa scape de viermele neadormit al diavolului. Aveam apoi sa aflu de la preotul Horga ca si niste francezi venisera la el, manati de cine stie ce mreje vrajitoresti. Patru din familia lor au murit intr-o singura luna. Si, in sfarsit, diavolul a intrat si in ultimul, iar saracul francez a venit la Calugareni. Si-a intemeiat o gospodarie aici, in Bucovina, si n-a mai plecat niciodata.
Mihai Pascu e cel mai vechi. Imi spune ca demonul i s-a varat in pantece ca o molima acum cinci ani si ca nici un medic, chiar si rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie de la Iasi, Carol Stanciu, n-a putut sa afle ce are. Diavolul isi batea joc: cand ii faceau ecografii la stomac, iesea in regula si boala se muta la ficat, care il durea ingrozitor, dar medicii spuneau ca-i de la rinichi, si, ca un facut, iarasi analizele ieseau bine. In final, o doctorita i-a spus: "Nu mai sta la noi, incearca prin babe, prin preot". "Asa sunt toti cei de aici, ii doare ceva, si doar cand intra in biserica isi dau seama ca nu-i ceva trupesc. Eu chiar in ziua in care am trecut de poarta manastirii si am vazut crucea parintelui am inceput sa vars pe gura cateva kilograme de sange negru, cum ai taia o vita. Stiam ca elimin ceva care mocnea in mine, ceva rau, simteam un fel de usurare, da" ma ridicam pe varfuri si ma simteam mai usor, ba chiar, in anumite momente, credeam ca as putea sa zbor. Era clar, incepeam sa ma vindec, insa nu pe deplin." Spune ca a fost blestemat printr-o scrisoare. In clipa in care a atins ravasul, un nor rece si o duhoare a inceput sa i se strecoare pe gura, pe nas...
In interiorul bisericii sunt inca schele, pictura nu e nici pe departe terminata, pe ziduri se vad doar capete de sfinti, slujba se tine deocamdata in trapeza. Prin curtea interioara ratacesc cativa oameni. Imi par normali. Doar ca fiecare are in mana cate o troaca mica, in care scuipa la anumite momente. In dormitoare, acelasi miros de grajd. Paturile au fost lipite, ca sa poata fi ingramaditi cat mai multi pelerini. Indraznim sa deschidem prima usa.Cautandu-l pe Dumnezeu

Miros pestilential. O femeie ingenuncheata pe pat incepe sa ne latre, hamaind exact ca un caine si razand batjocoritor: "Iesiti afara, prostilor, prostilor!". Din alta camera, un barbat imbracat intr-o salopeta de schi este tarat in lanturi spre iesire. Barbatul grohaie intocmai ca un porc. "Ei singuri isi dau mainile la legat, simt ca incepe nebunia. Cateodata, se leaga singuri cu lanturile, si e bine asa, ca, daca n-ar fi legati, ar putea fugi", ne spune Benone Sion, un barbat tuciuriu din Bacau. Benone beneficiaza de o intuitie aparte: cateodata, el vede cu precizie ce se intampla acasa, in familia sa. "Vin rudele aici, la Calugareni, si-mi spun: <>". Apoi imi arata o copila de 9 ani din Falticeni, blonda, care poseda chiar capacitati telekinetice. Are cararea intr-o parte, un chip prelung, ca al unui inger, privind exagerat de indiferenta, senina poate, ororile din jur. A fost adusa aici de tatal sau. Motivul: intr-o zi, in toate odaile din casa, in care intra fata, cuiele tablourilor se smuceau din pereti, sareau icoanele, nu se putea aseza pe nimic, fiindca patul, cuvertura fugeau de sub ea. In general, dupa ce oamenii intra in biserica si-i apuca chinurile diavolului, nu-si amintesc nimic. Spre deosebire de acestia, fetita pastrase in minte totul, cu precizia unei intelepciuni premature.
Se insereaza si parca toata multimea aceea incepe sa se agite, din dormitoare se aud zbierete prevestitoare de rau. Fara sa se vorbeasca intre ei, fara sa ii anunte nimeni, demonizatii se indreapta surescitati spre bucataria transformata in biserica, se descalta si isi gasesc cate un loc pe podea. Fusese cu mult depasita ora inceperii slujbei si totusi, neanuntati, oamenii simteau venirea preotului. Si parintele e constient de asta. "De pilda, eu vin de la Dorna, si aici oamenii spun: <>... Nu ei, diavolul dinauntru stie cand sosesc."
Pana atunci vorbaret, Benone Sion sloboade un sunet inspaimantator, ochii i se inrosesc si duce mana la gura. "Ce-i? Simti ca vine parintele?", iar Benone incuviinteaza din cap, razand. Pe soseaua pustie, la orizont, apare un automobil.Cand moliftele se lupta cu dracii

Parintele Daniil Horga se afla sub ascultare si are binecuvantarea mitropolitului. Oamenii spun ca nu mai are nimic de pierdut. La cei 84 de ani ai sai, desi e preot de mir, insurat, traieste in pustnicie absoluta.
Satenii il cred calugar, chiar infatisarea lui te indreptateste sa spui asta. Un preot batran, cenusiu de sus pana jos, cu barba sura, lunga, neingrijita, parul lung, impletit la spate in suvite subtiri. Probabil ca niciodata nu l-a preocupat infatisarea sa fizica. Mereu incruntat, are ochii de un albastru spalacit si maini de plugar. Devine limpede ca peste viata acestui om au trecut mari necazuri. Cand vorbeste, inclina usor capul spre dreapta, ca si cum ne-ar cere pentru fiecare vorba spusa o neinchipuit de mare clementa. Dar in clipa in care vorbeste, cuvantul sau capata forta, capata spirit.
Privit cu suspiciune si ironizat nu doar de oameni, ci si de multe fete bisericesti, parintele Horga e constrans la singuratate. Mai mult, unii spun ca va fi singur chiar si in moarte, la fel ca si cei ale caror vraji si descantece a incercat toata viata sa le dezlege. Citeste Moliftele Sfantului Vasile cel Mare fara teama, ca un vrednic ostean al Domnului. Moliftele astea cer un mare curaj. Preoti si mireni, cu totii se tem doar sa deschida Cartea acolo. Lectura in sine poate atrage toate rautatile asupra preotului, toate blestemele dezlegate inseamna a te lupta cu dracii.
"Vreau sa spun de la inceput ca nu sunt un ales. Eu... ce sunt eu? Eu doar ma rog, nu vindec, singur Dumnezeu vindeca. Toti preotii, prin taina hirotonirii, au aceasta putere a mea, de a dezlega pacate. Dar cei mai multi nu-si asuma greutatea asta, fiindca toate blestemele vin imediat peste cei din familia lor. Copiii unui preot exorcist vor fi neimpliniti in dragoste, urati de toata lumea, nici unul dintre ei nu va ajunge vreodata fericit." Parintele povesteste despre un nepot de-al sau, Nicolae Horga, tot preot, cum a citit moliftele intr-o noapte, chiar in fata casei parohiale, pentru o sarmana batrana venita in graba la duhovnic. Si atunci dracii s-au repezit in cele doua fetite ale sale, care dormeau in casa. "In noaptea aceea, a venit la mine, rapus de jale, sa-i salvez fetele. Stia ca numai eu indrazneam sa citesc rugciunea care trebuie. Sunt slujbe tari astea, nu-i de joaca! Sarcina pe care mi-am asumat-o e foarte grea, si toata viata mea e un chin din care am capatat putere. Familia mea n-a fost afectata, fiindca intotdeauna eu am trait singur. Cand venea nevasta mea sa ma vada, ziceam: <>, o alungam, si ea, saraca, plangea ca nu poate sa stea langa mine. Am fost mai intai uns preot departe, in Banat, pe langa Ineu, apoi de 22 de ani am ramas in Calugareni si nevasta mea vine aicea doar o data la doua-trei luni, sa ma spele. Acolo, in Banat, chiar dupa ce am fost hirotonit, am facut Sfantu" Maslu unei femei si am simtit ca o mare putere ce iesea din mine si intra in femeie, iesea toata forta preotiei, ramasesem fara vlaga, cum e o baterie care se descarca doar dupa cateva zile. Cand m-am umplut iarasi de har, mi-am dat seama cat de mare si de nepretuita e slava asta a unui duhovnic."
Pentru preotul Horga nu exista cale de mijloc. Alegerea sa este definitiva si viata aproape nu-i mai apartine. "Eram in Banat. Un om avea judecata cu un <> de la pamant si mi-a platit o psaltire ca sa-l ajut sa castige judecata. Omu" a castigat, dar diavolul care era de paza in hotar - c-asa-s impartiti dracii, pe haturi - diavolu" asta al hatului a intrat in mine. Doi ani m-a chinuit. Cineva care nu stie ce-i asta nici cu gandul nu poate ajunge la nenorocirile satanicesti: imi ravasea maruntaiele, nu ma lasa sa dorm un minut, ma dezvelea iarna, mergeam singur pe sate. Noaptea ma trezeam ca-nnoptez la oameni straini si ii rugam: <>, da" el venea dupa mine in odaie straina. Cand inchideam ochii, vedeam un om imbracat in suman si caciula, nu puteam scapa de vedenia asta si parca toata carnea se rupea pe mine... Ei, dupa toate aceste munci, mi-am zis ca nu-i alta cale decat sa lupt cu ei, ca asta-i crucea mea, macar alti oameni sa nu sufere ca mine.""In numele lui Christos, iesi, satana!"

Povestea continua: "Oamenii astia de aici sunt canonul vietii mele. Dumnezeu mi-i trimite si ma ajuta sa-i mantuiesc. Si biserica din Calugareni, si schitul asta le-am facut din banii mei. Cei care vin la mine au cazarea si masa gratuit. E jertfa mare sa iei asupra ta blestemele a 70 de oameni. Si rugaciunile sunt tari, n-am liniste, cateodata imi vine sa dau foc la casa, ma fac nervos si as putea spune ca nu sunt fericit. Posedatii vad dracii pe barba mea, spun ca am barba plina de furnici; cateodata ma adorm in timpul slujbei. O sa vedeti".
Intrarea parintelui in biserica declanseaza nebunia. Preotul se asaza pe un jilt, plebea se repede sub patrafirul sau, oamenii se ingramadesc unii intr-altii, cei mai departati doar ii ating pe cei dinainte, ii incurajeaza sau ii mangaie incurajator pe spinare pe cei foarte suferinzi. O cohorta concentrica de demonizati, avand in mijloc preotul, care citeste moliftele din Cartea asezata deasupra capetelor lor, cele mai puternice rugaciuni posibile, cu voce inceata si egala, producand chiar un ritm ciudat, care-ti imbolnaveste creierii, fara sa-ti dai seama. La anumite intervale, inalta crucea de lemn deasupra tuturor: "In numele lui Christos, iesi, satana! Iesi! Te blestem pe tine, duh necurat!". Atunci, oamenii incep sa se agite. O femeie, despre care se zice c-ar fi intrat in ea un "diavol sarpe", isi ridica incet palmele deasupra capului, iar falcile incep sa-i tremure spasmodic, scoate limba in fata preotului si prinde a-l ocari ingrozitor: "Ai sa mori, preotelule! Vierme! Adormi! Adormi!". Sasaie, scuipa, suiera. Cezar, un alt blestemat, are picioarele strambe, pur si simplu fiindca in trupul sau se adaposteste fiara, cu coarnele in jos. In timpul moliftei, scurma cu dintii presul din bucatarie, ca un cerb, si e convins ca atunci cand va iesi dracul din el, membrele i se vor indrepta deindata. Intinsa pe podea, cu jumatate de corp bagata sub gramada de oameni, o copila paralizata porneste sa tipe prelung, egal, tinandu-se cu manutele de tample. Si iarasi glasul nazal al preotului biruie tot: "Iesiti!". Benone Sion incepe sa horcaie, cu spume la gura, isi rupe camasa, in ochi parca i se-aprind flacari si barbatul plange: "Nu mai pot, iertare! Legiune, plecam, plecam!". De piatra sa fii, si cei 70 de bolnavi exilati aici, departe de soarele lumii, iti ridica plansul in piept. Deznadejde si mila. Ochii larg deschisi, nadejdea in forta curativa a credintei in Christos ii infrateste in suferinta si fiecare spunea ca, daca n-ar fi nimerit aici, ar fi fost mort demult, s-ar fi stins ca lumanarile, in doar cateva zile. "Da, simteam ca mi se topeste energia ora cu ora, ca-mi pierd vlaga, da, muream, asta-i. Doamne, dac-ati sti voi ce-i asta!", ma strafulgera cu privirea un student din Iasi. Langa el, vad chiar o maica, purtand camilafca si voal, latrand la un tanar cu privirea incrucisata, dar totodata si razand, un ras care face sa-ti inghete sangele in vine. Apoi se duce si se culca, colac, in praful din curte.
***

Dupa o saptamana in care a venit aici zi de zi, Claudia, fetita adusa de cei doi parinti cu masina, s-a vindecat. Preotul Horga, ceva mai linistit, imi arata sutele de scrisori de multumire pe care le-a primit dintoata tara si o carte in care au fost insemnati toti tamaduitii care au trecut pe sub crucea lui. Din filele acelea ingalbenite, inteleg ca la el vin doar aceia pentru care medicii nu au mai putut face nimic. Sunt bolnavi de ulcer, de cancer, cu metastaze, chiar si o doctorita care fusese adusa in coma, toate facultatile fizice si psihice fiindu-i afectate. Diavolul din ea spunea ca nu pleaca pana ce n-o vede murind. Vindecari pe care preotul nici siesi nu si le poate explica. Tot discutand, o intrebare cumplita incepe din ce in ce mai tare sa-mi nelinisteasca mintea: si daca diavolul, la fel cum Mantuitorul l-a gonit in turma de porci, iese din oamenii acestia si intra in mine?
Raspunsul parintelui Horga cade prompt, ca un trasnet: "Mai intai voi spune ca in omul fara mari ispite sau macar cu sufletul impacat, el nu va intra niciodata". Apoi, brusc, ma intreaba: "Dar dumneavoastra, acum unde mergeti?". "Acasa". "Ei, demonul tot acasa merge. Are <> sa se intoarca de unde a plecat. Exista in lume o enorma retea sataniceasca si nici un demon nu umbla de capul lui. Daca iese duhul cel rau dintr-un om, el se va intoarce negresit - caci este angajat - inapoi la stapanul care l-a trimis." "Si asta cum se explica?", intreb, in final. Ostenit, batranul preot bolboroseste ca pentru sine, indepartandu-se ingandurat: "Nu se explica. Asa e firea".Bogdan Lupescu