Blog Archive

cauta in blog

December 15, 2009

"A intra în iesle pentru a înţelege întruparea" de Pietro Messa


Fratele Francisc de Assisi a murit la 4 octombrie 1226 în mica biserică a Porţiunculei şi trupul lui a fost transportat în Assisi pentru a fi înmormântat în biserica "Sfântul Gheorghe". După numai doi ani, în anul 1228, papa Grigore al IX-lea a recunoscut din punct de vedere canonic sfinţenia lui la sfârşitul unei proceduri care era în vigoare de câteva decenii pentru a ajunge la canonizare. Cu această ocazie însuşi Pontiful i-a încredinţat fratelui Toma da Celano să aşterne pe hârtie viaţa sfântului care va deveni semnul distinctiv al pontificatului său, aşa încât atunci când s-a voit să se picteze imaginea lui Grigore al IX-lea la Sacro Speco benedictin din Subiaco, alături a fost reprezentată şi efigia sfântului Francisc. Toma da Celano în câteva luni a terminat lucrarea sa efectuată, întocmai, după porunca şi aşteptările Pontifului.

În relatarea a ceea ce a devenit legenda - în sensul propriu al termenului, adică textul care trebuie citit - oficială a noului sfânt, Toma desigur că n-a scris totul, ci numai ceea ce putea arăta valoarea universală a vieţii prezentată tuturor credincioşilor. Pentru aceasta, nu uimeşte că unele fapte nu au fost scrise şi altele au fost puternic evidenţiate. Între acestea din urmă este vrednică de remarcat relatarea nopţii de Crăciun din anul 1223 care va fi cunoscută ca "ieslea din Greccio". Înainte de toate, Toma, prezentând aşa-numita Regulă netimbrată a lui Francisc, afirmă că "aspiraţia lui cea mai înaltă, dorinţa lui dominantă, voinţa lui cea mai fermă era să respecte perfect şi mereu sfânta Evanghelie şi să imite (...) învăţătura şi exemplele Domnului nostru Iisus Cristos". Continuând, relatează că el avea puternic imprimate în memorie "umilinţa Întrupării şi caritatea Pătimirii"; mărturie elocventă a toate acestea e ceea ce sfântul a realizat "cu trei ani înainte de moartea sa glorioasă, la Greccio, în ziua Naşterii Domnului". Deci suntem în anul 1223, un an important pentru viaţa fraţilor minori, deoarece la 29 noiembrie Papa Honoriu al III-lea în Lateran a aprobat cu bula Solet annuere Regula lor şi astfel se adăuga la altele bine consolidate, cum este cea a sfântului Benedict.

Toma da Celano informează că "circa două săptămâni înainte de festivitatea Crăciunului", adică puţin după confirmarea Regulii amintite mai sus, sfântul a exprimat unui locuitor din Greccio, cu numele Ioan, dorinţa sa de "a-l reprezenta pe Pruncul născut la Betleem şi într-un fel să vadă cu ochii trupului greutăţile în care s-a aflat datorită lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, cum a fost aşezat într-o iesle şi cum zăcea pe fân între un bou şi un măgăruş". Puţine rânduri, dar în care este sintetizat ceea ce-l anima pe Francisc. Înainte de toate dorinţa de "a vedea cu ochii trupului": pentru Francisc a vedea cu ochii trupeşti este esenţial pentru credinţă care - aşa cum afirmă în primul "Avertisment" prin intermediul binomului "a vedea şi a crede" - nu constă în a nu vedea, ci în a vedea şi mai profund. Dacă vrem să exprimăm toate acestea într-un limbaj mai erudit şi actual - desigur străin de patrimoniul cultural al lui Francisc - am putea spune că credinţa nu elimină raţiunea, ci o deschide spre orizonturile vaste ale carităţii şi ale adevărului.

Pentru a realiza intenţia sa, Francisc a cerut unui om din Greccio să pregătească o iesle cu un bou şi un măgăruş; în noaptea de Crăciun a venit multă lume în locul stabilit cu lumânări şi făclii - exact cum se făcea în liturgie în acel moment - şi acolo a fost celebrată sfânta Liturghie. Relatează izvoarele că Francisc, fiind diacon, citeşte Evanghelia şi "vorbeşte poporului şi cu cuvinte foarte dulci reevocă pe Regele nou-născut sărac şi mica cetate din Betleem". În acel moment erau boul şi măgăruşul - care lipsesc în Evangheliile canonice, menţionate însă de cartea apocrifă Pseudo-Matei care reia din Isaia (1,3), şi interpretaţi de părinţii Bisericii ca poporul lui Israel, care poartă jugul legii, şi respectiv neamurile, adică cei necircumcişi - dar nu exista nimeni care reprezenta personajele de la naştere, de exemplu pe Maria sau pe Iosif şi nici un prunc pentru a-l reprezenta pe Iisus. Exista numai o iesle - în latineşte praesepe -, cele două animale, oamenii care asistau la Liturghie şi diaconul Francisc care-l predica pe Iisus, Pruncul din Betleem! În realitate aceea poate fi denumită o "iesle euharistică"! Toma da Celano încheie relatarea sa afirmând că "pentru meritele sfântului, pruncul Isus era înviat în inimile multora, care-l uitaseră, şi amintirea lui rămânea imprimată adânc în memoria lor". De fapt, imediat, ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea prin lucrarea lui Francisc a avut o mare rezonanţă, aşa încât Greccio a devenit o mănăstire importantă în istoria franciscană şi foarte repede în acel loc în care a fost pusă ieslea pentru măgar şi pentru bou s-a construit o capelă reprezentând tocmai scenele de la acel Crăciun, aşa cum se poate vedea şi astăzi. Cu timpul s-a răspândit tradiţia de a reprezenta scena naşterii lui Iisus cu diferite personaje: e suficient să ne gândim la cea foarte frumoasă comandată de papa Nicolae al IV-lea la sfârşitul secolului al XIII-lea lui Arnolfo di Cambio pentru bazilica "Santa Maria Maggiore" şi care se poate admira şi astăzi în muzeul din aceeaşi bazilică romană. Trebuie evidenţiat că aşa cum Toma da Celano a scris că prin lucrarea sfântului Francisc locul din "Greccio a devenit ca un nou Betleem", tot aşa Nicolae al IV-lea (1288-1292) a voit să facă din Bazilica romană un "al doilea Betleem" păstrând rămăşiţele leagănului care l-a ţinut pe Cuvântul făcut trup. Arnolfo di Cambio a făcut ieslea sa în anul 1291, chiar în anul în care o dată cu căderea oraşului San Giovanni d'Acri s-a terminat ultimul avanpost latin în Palestina. Din toate acestea se poate deduce că ieslea este legată şi de reconstruirea Ţării Sfinte în Occident - aşa cum se va întâmpla cu Sfânta Casă din Loreto - şi în aceasta a dat o contribuţie importantă sfântul Francisc de Assisi.

Numai după câteva secole, în anul 1581, s-a definit în mod explicit Greccio ca prima iesle din istorie şi acest lucru a avut loc prin opera franciscanului spaniol Juan Francisco Nuńo care locuia în conventul roman Aracoeli.

Dacă relatarea lui Toma da Celano prezentă în Vita beati Francisci ne oferă amănunte importante pentru a cunoaşte ce s-a întâmplat în noaptea de Crăciun din anul 1223 la Greccio, totuşi înţelegerea gândirii şi a spiritualităţii care l-au dus pe fratele Francisc la acel gest ne este oferită îndeosebi de scrierile sale. Din ele transpare că el se inspiră foarte mult din Biblie - mai ales prin intermediul liturgiei - aşa încât uneori compoziţiile sale sunt adevărate înlănţuiri de citate biblice sau comentarii de versete. Un exemplu strălucitor este "Avertismentul întâi" în care vorbeşte despre "trupul Domnului" şi apoi despre Întrupare.

Reluând cererea lui Filip adresată lui Iisus pe care o găsim în Evanghelia după Ioan, Francisc afirmă: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns". Deci a-l vedea pe Tatăl este răspunsul potrivit la întrebarea omului, exact aşa cum spunea sfântul Augustin: "Inima mea este neliniştită până nu se odihneşte în tine". Dacă a-l vedea pe Tatăl este împlinirea dorinţelor umane, totuşi cu mare realism Francisc recunoaşte că "Tatăl locuieşte într-o lumină inaccesibilă, şi Dumnezeu este duh, şi pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată". Această afirmaţie este de o importanţă fundamentală deoarece curăţă de orice proiecţie umană, idolatrie religioasă şi instrumentalizare a lui Dumnezeu aşa cum din păcate se întâmplă des în fundamentalism, integralism şi fanatism religios.

Însă acest lucru nu-l conduce pe Francisc la un fel de agnosticism, ci dimpotrivă îl face să recunoască faptul că Iisus este calea care duce la Tatăl din moment ce el a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine". Deci Iisus este cel care-l evanghelizează pe Dumnezeu, adică spune vestea cea bună că Dumnezeu este Tată; în felul acesta revelând cine este Dumnezeu, îl revelează omului pe om adică demnitatea de fii. Dar şi în acest caz Francisc nu merge pe scurtături simpliste şi este constrâns să recunoască faptul că "şi Fiul, în ceea ce este egal cu Tatăl, nu este văzut de nimeni în manieră diferită de cum este văzut Tatăl, nici de cum este văzut Duhul Sfânt". De fapt, mulţi recunosc măreţia lui Iisus, considerându-l un profet, sau un filantrop, sau un revoluţionar; toate aceste definiţii în sine nu sunt complet eronate, dar cu siguranţă sunt reductive. Pentru acest motiv Francisc îşi dă seama că desigur este esenţial a-l vedea pe Iisus "după omenitate" - şi pentru că este modul cu care ne este dat nouă oamenilor să cunoaştem - dar pentru a ajunge să-l vedem şi să credem "după Duh şi după divinitate". Acest tip de cunoaştere, care nu elimină faptul de a vedea, ci-l aprofundează, cere deci prezenţa Duhului pentru că, spune Francisc: "Duhul Domnului, care locuieşte în credincioşii săi, el e cel care primeşte preasfântul trup şi sânge al Domnului". Prin urmare, conduşi de Duhul Sfânt, şi noi putem fi ca apostolii care văzându-l pe Iisus "cu vederea trupului lor vedeau numai carnea lui, dar, contemplându-l cu ochii spirituali, credeau că el era însuşi Dumnezeu". În felul acesta, apostolii, animaţi de Duhul Sfânt, văzând omenitatea lui Iisus, vedea şi credeau în divinitatea lui; acest lucru le-a permis să-l urmeze pe Iisus calea care face accesibilă lumina lui Dumnezeu, adică să-l vadă pe Tatăl. Şi vederea acestei paternităţi a lui Dumnezeu este de ajuns, adică este unicul răspuns potrivit la întrebările omului: de fapt, recunoaşte Francisc, "în felul acesta Domnul este mereu cu credincioşii săi", adică este Emanuel, "Dumnezeu cu noi".

Dacă Francisc cu un realism aş spune extrem trebuie să-şi dea seama că oricum nouă nu ne este dat să vedem omenitatea lui Iisus aşa cum a fost pentru apostoli, totuşi el afirmă că putem vedea pâinea consacrată pusă pe altar în mâinile preotului. Văzând acea pâine cu ochii spirituali putem recunoaşte în ea prezenţa trupului lui Iisus care, aşa cum a fost pentru apostoli, ni-l arată pe Tatăl. Deci Euharistia este locul istoric unde omul poate să întâlnească faţa lui Dumnezeu, exact cum s-a întâmplat în momentul Întrupării; pentru acest motiv Francisc a voit la Greccio, în noaptea de Crăciun, să celebreze Euharistia pe iesle şi aceasta nu atât pentru a aminti un lucru din trecut, ci pentru a contempla, adică a sta şi a privi şi a crede cu uimire că în umilinţa pâinii consacrate Dumnezeu devine în fiecare zi Emanuel. Această prezenţă face noi toate lucrurile, e ceea ce i-a uimit şi pe cei care au voit să trăiască Evanghelia pe urmele sfântului Francisc şi pe mulţi alţii care prin intermediul ieslei pot şi astăzi "să vadă cu ochii trupului" şi să creadă în Cuvântul făcut trup.


Aici

No comments: