Modernizarea prin rusticizare, de Bogdan IANCU

Un alt articol pe care vi-l prezint. L-am pus aici pentru a va arata un SPIRIT foarte important al zilelor noastre. SPIRITUL sociologului-antropolog, umanist, cititor de carti obscure ale unor scriitori obscuri pentru a gasi in ele acel adevar ignorat de elita culturala, fascista in structura. Acest SOCIOLOG, umanist, intreaba pe om nu pentru a-l cunoaste si pentru a afla ci pentru a-l face de KKT in diferite situatii plictisitoare pe care ei le denumesc intalniri-de-socializare. Acesti socio-antropo nu sunt o specie noua de om. Sunt, insa, o specie noua de elev/ ucenic. Le place sa fie, etern, langa un socio-antropolog batran cu par pe fata care conduce unul sau mai multe ONG-uri care primesc bani cu nemiluita... nimeni nu stie de unde. Se poate spune multe. Va las sa cititi dar nu este chiar usor de dibuit acest SPIRIT. Eu cred ca este, insa, foarte important de cunoscut. Caci ei invart acum scena.



Bogdan IANCU
Modernizarea prin rusticizare

În ultimul cincinal am participat, împreună cu studenţii sociologi sau antropologi de la SNSPA, la mai multe stagii de cercetare pe teren în diferite zone ale ţării, din Dobrogea, Bucovina sau Sibiu. Am să redau mai jos un inventar al textúrilor şi obiectelor a căror recurenţă mi-a atras atenţia în legătură cu universul domestic şi despre care cred că oferă o cheie de lectură asupra valorilor împărtăşite, în mod difuz, de oamenii întîlniţi. Iată, aşadar, portretul robot al „casei pe pămînt“ şi, prin ea, al proprietarului acesteia, model pentru o mare parte a celorlalţi membri ai comunităţii:

Mai întîi, brîul casei îmbrăcat în fragmente de bolovani de rîu sau de granit la care se asortează de obicei un gard de aceeaşi natură sau dintr-o combinaţie de pietroaie şi decoraţiuni de fier forjat care imită crengi înmugurite, înfrunzite sau înflorite. Curtea devine locul de întîlnire al unui foişor din lemn lăcuit, cu un balansoar „tradiţional“ acoperit cu şindrilă, cu un grup mai mare sau mai mic de pitici de grădină, cu un set de glastre de flori improvizate din trunchiuri de copaci (evident, lăcuite şi ele) şi cu o cuşcă de cîine acoperită şi ea cu şindrilă. Întredeschidem uşa nouă de metal după ce parcurgem scara de marmură de la intrare şi după ce ne-am sprijinit de balustrada de inox sau de lemn. Pătrundem în bucătăria populată cu spoturi fixate în tavanul fals, din care irump jeturi de lumină ce pun în valoare vesela expusă pretenţios în vitrine strălucitoare, şi mobilă modernă fără cusur. De-aici încolo ne ia în primire un living, o cameră bună, de oaspeţi sau „de parade“, în care stau cuminţi animale de pluş răzleţite printre teancuri de cergi şi perne cu modele brodate, pe canapele din piele sau imitaţie, după buget. Pereţii adăpostesc icoane viu colorate, italieneşti sau Made in China, şi, din cînd în cînd, sculpturi-pastişă după Brâncuşi, lustruite atent şi – deh, trebuie să mă repet – date cu lac. O proprietară de pensiune a întins pe gresia din livingul de la parterul vilei un covor obţinut prin coaserea a trei blăni de oaie. Mă opresc aici.

Am văzut de foarte multe ori, personal, dar şi răsfoind sute, poate mii, de fotografii ale colegilor de teren, acest gen de locuinţă. Variabilele nu pot modifica foarte mult esenţa a ceea ce percep din ce în ce mai acut ca tensiunea între tentaţia modernizării şi cea a proiectării într-un trecut idilic. Textúrile şi obiectele din inventarul domestic de mai sus au, în acest caz, „valoare de semn“ (Baudrillard). În loc să etichetăm drept kitsch acest univers, ar fi mai productiv să vedem cum pot fi citite semnele pe care le incorporează toată această cultură materială. O întîmplare din timpul uneia dintre cercetări mi se pare că poate oferi un punct de pornire. Un cuplu de harnici gospodari a decis să amenajeze în interiorul casei prospăt renovate o toaletă utilată modern, dar ambii au recunoscut că au continuat să o folosească, cu predilecţie, pe cea veche din curte. Toaleta nouă le era destinată mai degrabă musafirilor.

Aceasta devenise un spaţiu a cărui utilitate ţinea mai degrabă de reprezentare. Iar numărul acestor spaţii de reprezentare nu pare să se mai restrîngă la camera bună şi la poartă sau uşa de la intrare, de vreme ce cotloanele intimităţii sînt evacuate treptat. Gospodăria ţărănească devine, astfel, o vitrină în care luciul perfect al veselei neatinse vreodată rimează cu vieţuitoarele de pluş, puse să re-domesticească un acasă din ce în ce mai public, dar şi cu broderia strămoşească. Pentru că, dintr-un motiv sau altul, reprezentarea sinelui capătă o importanţă ce trimite, în cele din urmă, la un individualism accentuat.

Universul domestic rural este colonizat (într-un ritm mai rapid decît cel pe care iubitorii imaginii ţăranului şi al satului tradiţional îl pot accepta) cu artefactele modernităţii ce descinde prin firele subţiri ale antenelor digitale din aproape fiecare curte sau prin paginile de decoraţiuni interioare aduse de rudele de la oraş. La fel cum şi semnele „nobile“ ale spaţiului rural sînt de găsit acum în rusticizarea prin intermediul accesoriilor cumpărate de la hipermarket. Paradoxul face ca săteanul să se alinieze practicilor consumeriste care îl fac pe orăşean să dea fuga la ţară pentru a gusta ceva autentic. Predilecţia pentru materiale şi obiecte ce sugerează o atmosferă rustică trimite, de fapt, la adoptarea unui model urban. „Ne-am modernizat şi noi: am făcut ceva rustic!“ – vorba ţărăncii consemnate de Vintilă Mihăilescu. Un manifest al emancipării care începe cu multiplicarea la indigo a caricaturii pe care ţi-au făcut-o alţii la oraş. Cum a ajuns rusticul simbol al modernităţii este o întrebare al cărei răspuns ar trebui căutat.

DilemaVeche