DOUĂ FELURI DE NECREDINŢĂ (eseu de Andrei PLEŞU)
Şi de Crăciun, şi de Paşte se găsesc destui care să veştejească transformarea sărbătorii în chef. E necreştineşte, se spune, să converteşti evenimente atât de nelumeşti cum sunt Naşterea Domnului şi Învierea Lui în simple prilejuri de îmbuibare şi petrecere. În ce mă priveşte, înclin să fiu mai puţin riguros. Cheful autohton are, totuşi, câteva merite deloc neglijabile: mai întâi, el semnalează euforic prezenţa însăşi a sărbătorii. Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică.
Dimensiunea comunitară e sporită, jubilaţia are prestigiu cosmic. Apoi, cheful e o specie a cordialităţii, fie ea şi pasageră sau superficială. Bucuria împărtăşită, „comesenia”, ospitalitatea, circulaţia darurilor sunt de natură să provoace modeste, dar semnificative „schimbări la faţă”. Pentru câteva zile, participăm cu toţii – ceea ce ni se întâmplă tot mai rar - la un crez comun, dincolo de opţiunile de conjunctură ale fiecăruia. Pe scurt, bine că se face şi atât! E păcat, desigur, că, în intervalul dintre chefuri, lucrurile recad în monotonie lucrativă. Dar decât zilnic „fără chef”, mai bine cu chef măcar de două ori pe an.
Altele sunt, din punctul meu de vedere, tipurile de comportament cu adevărat reprobabil. Cel dintâi e ireligiozitatea totală, purtată cu panaş, alergică la orice menţiune a sacrului, mereu dispusă să polemizeze, să batjocorească, să stigmatizeze. Tineri sau maturi, „ateii militanţi” sunt programatic „deştepţi”, „moderni”, „cu picioarele pe pământ”. Nu se lasă prostiţi de babe demodate şi intelectuali reacţionari. Ştiu cum stă treaba, pentru că n-au întrebări, iar când le au, ele nu sunt decât pretextul unor răspunsuri gata-făcute.
Religia e, pentru ei, un capitol închis (când, de fapt, nu l-au deschis niciodată, fie şi din pură curiozitate sau dintr-un minim scrupul intelectual), un atavism pernicios, un moft. În radicalitatea lor, inşii cu pricina sunt mereu vigilenţi: luptă! Luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu preoţii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu introducerea religiei în şcoli, cu kipa evreiască şi cu baticul musulman, cu inchiziţia, cu imperialismul misionar, cu fundamentaliştii, cu bisericoşii etc. Apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea.
A doua specie care mă indispune e cea care practică extrema opusă. Apare, din când în când, la televizor şi vorbeşte patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” şi despre Iisus Hristos. Mă frapează, de fiecare dată, subtonul de impostură, falsul acestui tip de discurs, semidoctismul lui, încântat să manipuleze grandilocvent cele mai obosite locuri comune ale retoricii naţionale: noi care am suferit, noi pe care „ei” vor să ne distrugă, noi care suntem creştini de două mii de ani, noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi. Totul asezonat cu câteva citate prost asimilate şi cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, pastişând, fără har, stilul Petre Ţuţea.
Fiinţa fragedă a credinţei, umbra discretă a smereniei lipsesc cu desăvârşire din acest tip de vorbire. Vorbitorul nu „crede”. Ştie. Se ascultă pe sine cu plăcere, se pune în scenă, ridică mereu în sus un deget pedagogic, e ales de îngeri să ne dea curaj şi înţelepciune. Nu e preferabil cheful cinstit al cetăţeanului „de rând”?
Andrei Pleşu
text apărut în Adevărul via grupareaaproape
No comments:
Post a Comment